Acceptare

Mi-am dorit să încep acest articol cu un citat legat de acceptare. Însă nu m-am putut hotărî pe care să-l aleg, căci tot ce am citit este, din punctul meu de vedere, foarte adevărat.

Dar aceleași idei se regăsesc în toate aceste citate despre acceptare: îți face viața mai ușoară și te aproprie de fericire și înțelegere, nu înseamnă că trebuie să înțelegi și nu înseamnă că acceptând, renunți la ceva sau renunți cu totul; înseamnă doar că poți spune este ceea ce este și poți renunța la dramă, victimizare, asuprire, etichetare, ranchiună, furie, teamă etc.

Cum să transpui această frază în realitate?

Părinții mei sunt ceea ce sunt. Au făcut tot ce au putut pentru mine. Nu am puterea și nici dreptul să-i schimb. Sunt ceea ce sunt și îi accept așa cum sunt – nu le mai impun ce este bine sau rău pentru ei, nu le mai spun ce au de făcut, nu încerc să-i fac să vadă totul din punctul meu de vedere.

Copiii mei sunt ceea ce sunt. Nu sunt ceea ce mi-aș dori sau mi-am dorit eu să fie. Sunt entități și personalități diferite de mine. Au propriile lor dorințe și au dreptul la propriile lor experiențe. Copiii mei sunt ceea ce sunt și îi accept – nu le mai interzic dreptul la alegeri, nu îi țin legați de dorințele, mentalitățile și principiile mele de viață.

Prietenii mei sunt ceea ce sunt. Nu sunt ceea ce mi-aș dori sau mi-am dorit eu să fie. Fac propriile lor alegeri care pot sau nu pot fi benefice mie. Nu îi învinovățesc, nu le port ranchiună, nu încerc să-i „aduc pe calea cea bună”, îi accept cu alegerile lor sau renunț la ei în liniște.

Jobul meu este ceea ce este. Fie rămân la ceea ce este, fie îmi caut ceva mai potrivit din toate punctele de vedere. Nu creez conflict și dramă pentru a crea iluzia că pot să schimb structurile și mentalitățile la locul de muncă.

Relațiile mele sunt ceea ce sunt. Nu sunt ce mi-aș dori să fie. Oamenii sunt ceea ce sunt, au dreptul să-și schimbe părerile, deciziile, convingerile etc. Accept relațiile în care sunt și la care am contribuit, fac un efort personal și conștient să le schimb în bine sau renunț la ele în liniște.

Corpul meu este ceea ce este. Nu îmi cumpăr haine pe care mi-aș dori să le pot îmbrăca. Nu mă rușinez de el.

Eu sunt ceea ce sunt. Atât am putut până acum și e ok.

Și ca ultim gând, care să cuprindă toate aceste situații aș încheia cam așa: Responsabilitatea mea este să lucrez la partea mea de relație, la mentalitățile, convingerile și rănile mele, astfel încât ceea ce sunt eu să se reflecte în relațiile mele, în munca mea, în copiii și părinții mei.

Un an nou cu acceptare vă doresc!

 

 

 

Advertisements

Detașare nu înseamnă lipsă de iubire, egoism sau nepăsare

De câte ori nu ai stat de vorbă cu un prieten sau cunoscut care ți-a spus că suferă din dragoste?

De câte ori nu ai ascultat povești pline de dramă despre despărțiri care nu se mai terminau, relații în care învinovățirile sau reproșurile erau la ordinea zilei?

Sau poate că ai trăit chiar tu asemenea experiențe?

Sau poate ai auzit ”vorbe înțelepte” precum: așa e în dragoste (adică există suferință), dacă iubești suferi, când te implici suferi…

Sau poate te afli pe cealaltă parte a baricadei, unde ți se spune că ”nu știi să iubești”, sau că nu iubești, sau că ești prea detașat, sau că nu te-ai implicat destul, sau că nu ai vrut ”să te așezi”.

Ce-i cu atâtea întrebări, mă întrebi?

Pentru a-ți putea propune aici ideea de ”detașare” și înțelesul pe care îl atribui acestei atitudini.

După vorba ”câte bordeie, atâtea obiceie”, fiecare dintre noi poate avea o definiție proprie pentru detașare și probabil diferită față de cea a altcuiva.

Așadar, cum se leagă până la urmă dragostea, iubirea, suferința, implicarea cu detașarea?

Răspunsul meu, așa cum înțeleg eu atitudinea detașare este simplu:

 

Detașare nu înseamnă lipsa iubirii.

Detașare nu înseamnă lipsă de implicare.

Detașare nu înseamnă egoism sau nepăsare.

 

Atașamentul pentru mine implică o fixare excesivă asupra unui rezultat final, asupra unui anumit curs/mers al lucrurilor, controlul asupra altor persoane sau situații.

Atașamentul sunt ”scenaritele” pe care mi le fac înainte încă de a avea toate datele unei probleme.

Atașamentul mă ține într-o stare permanentă de încordare sau, dusă la extrem, chiar de încrâncenare.

Detașarea este opusul lucrurilor descrise mai sus.

 

Cum pot fi detașat și în același timp să iubesc?

În orice fel de relație, tuturor ne plac etichetele de ”loialitate”, ”încredere”, ”iubire”, ”implicare” și ”respect”.

Problema este că atunci când am așteptări ca acestea să fie îndeplinite, vorbesc despre moduri de atașament.

Nu mă înțelege greșit, nu spun că aceste lucruri nu sunt valoroase. Însă cred că modul prin care le obținem este să nu le cerem, să nu credem că le ”merităm”, să nu le așteptăm automat din partea celorlalți, cu alte cuvinte să ne detașăm de ele.

Căci ce ne facem atunci când cineva ”nu ne mai este loial”, când ”ne înșală încrederea”, când ”nu se implică” sau ”nu ne respectă”? Creăm o mică dramă, nu-i așa? O dramă în care încercăm să ne justificăm importanța de sine, o dramă în care ”ei” sunt vinovați.

Cum ar fi dacă, în orice relație aș fi detașat?

Cum ar fi să am capacitatea, puterea și înțelepciunea de a mă cunoaște în primul rând pe mine și de a avea încredere în reacțiile mele, știind că ele mă vor susține în mod pozitiv în orice situație?

Cum ar fi să am acea liniște interioară care îmi dă încrederea că indiferent ce se va întâmpla în acea relație, va fi spre binele meu?

Detașarea în relații o mai înțeleg și ca pe abilitatea de a nu rumina zile, săptămâni sau luni în șir asupra unei relații care nu a decurs după cum mi-aș fi dorit eu, eliminând astfel eticheta de ”suferință”.

Mai înțeleg prin detașare acceptarea altor păreri, a altor puncte de vedere, fără a mă transforma în victimă, persecutor sau salvator și fără a ține morțiș să-l conving pe celălalt de dreptatea mea.

Și mai înțeleg prin detașare că este o.k. să renunț la control și la nevoia de a controla totul într-o relație (ceea ce oricum este imposibil).

 

Cum pot fi detașat de obiectivele mele și în același timp să le urmăresc?

Din ce în ce mai des și mai agresiv suntem bombardați de ideea că este musai să avem un obiectiv sau mai multe, pe care să le urmărim în viață. De acord.

Însă acest lucru nu înseamnă că trebuie să înlătură totul din calea mea pentru a atinge acele obiective. Nu înseamnă nici să las viața să treacă pe lângă mine, pentru a mă focusa pe obiectiv, căci, după cum a spus John Lennon, ”viața se întâmplă când tu ești ocupat cu alte lucruri”.

Prin detașare înțeleg capacitatea de a avea încredere în propriile forțe și în forța divină (indiferent cum aleg s-o numesc) și în finalitate, în faptul că obiectivul meu va fi atins.

În același timp, detașarea îmi acordă o anumită flexibilitate, prin care mă pot repoziționa față de obiectivul meu. Este capacitatea de a nu mă încăpățâna să urmăresc planul X, cu toți pașii atent planificați și să accept că există mai multe modalități de a-mi atinge obiectivul.

Detașarea înseamnă și să pot avea răbdare și să nu renunț, dacă nu am reușit să îmi ating obiectivul în întregime până la data propusă.

Până la urmă detașarea este și renunțarea la eticheta de ” om de succes”, lucru care însă nu mă împiedică să fac tot ce-mi stă în putință sau să fac lucrurile cât mai bine cu putință.

 

Așadar, înlocuiește și tu atașamentul cu detașarea, fă un test și vezi ce se schimbă pentru tine.

 

Dacă ți-a plăcut acest articol te invit la like și share pentru prietenii tăi.

#antreneazatimintea #detasare

7 Deal-Breaker ale încrederii într-o relație

Fie că vorbim despre o relație de familie, de serviciu sau un parteneriat romantic sau de afaceri, fiecare dintre noi ne stabilim niște reguli de joc (dacă încă nu ai făcut-o te invit să reflectezi acum asupra lor).

Ele ne ajută să păstrăm încrederea atât în relație cât și în partenerul nostru. Însă, unde tragem linia fiecare dintre noi și ce se întâmplă atunci când regulile sunt încălcate?

Pentru mine, cele 7 porunci ale încrederii într-o relație sunt următoarele:

1. Nu mă minți

Știu, cu toții o facem, uneori inconștient, uneori din obișnuință, alteori pentru a-l ”proteja” pe celălalt. Cert este că mai devreme sau mai târziu adevărul iese la suprafață și atunci credibilitatea și încrederea sunt pierdute.

Este ok să recunoști că nu poți, nu ai timp, că nu-ți poți permite, că este prea scump serviciul pentru tine, că nu ai chef etc.

Ce poți face când ai tendința să minți?

Întreabă-te ce se poate întâmpla când se va afla adevărul și dacă merită.

 2. Învață să și oferi, nu doar să ceri

Cu toate că resursele de care avem nevoie se află deja în noi și sunt nelimitate, avem și o parte care se numește ego și care caută mereu recunoaștere. După moto-ul nimeni nu este perfect și nu poate dărui la infinit, învață să oferi, nu doar să ceri. Altfel riști să pui în joc încrederea care ți s-a acordat.

Fie că ai un angajat sau un partener de viață, fii conștient că și el/ea, ca și tine, are nevoi și dorințe.

Ce poți face când ți se reproșează sau ți se spune că nu oferi?

Adună feedback din mai multe părți, iar dacă este adevărat și nu este doar o părere izolată a unei persoane, ia-ți un angajament ca periodic să oferi ceva celuilalt. Nu este nevoie să fie beneficii materiale. Fă-ți timp să cunoști persoana de lângă tine și află ce este important pentru ea și/sau ce și-ar dori.

 3. Dacă mi-ai oferit, nu-mi reproșa

Este o tendință atât în relațiile personale, cât și în cele de afaceri, să încercăm să punem presiune pe celălalt, aducându-i aminte cât de generoși am fost și cât de mult i-am oferit. Singurul efect va fi o reacție de uimire (în cel mai pozitiv caz), sau de ranchiună sau ură, în cazuri extreme. Cert este că încrederea va fi pierdută.

Ce poți face în loc să reproșezi că ai oferit?

Oferă din plăcere, sau pentru că ești convins că acea persoană merită și detașează-te de acel act.

În cazul în care apare o divergență sau un conflict, concentrează-te asupra problemei care trebuie rezolvată, nu asupra imaginii tale de sine (de om altruist, generos, neapreciat etc.)

Dacă nu îți este ok să dăruiești nu dărui și acceptă și consecințele acestei decizii.

4. Nu-mi promite ceva ce nu poți oferi

Nu fă promisiuni pe care nu știi dacă le poți ține. Promisiunile sunt ca niște contracte. Odată încălcate se pierde încrederea în celălalt.

Este mai dureros să nu primim ceea ce ni s-a promis, decât să nu ni se ofere nimic.

Ce poți face când crezi că ai vrea să faci o promisiune?

Întreabă-te întâi cât de mult crezi tu în ceea ce vrei să promiți și ia decizia abia după aceea.

6. Nu inventa scuze

Cât de ușor pare a fi să inventezi o scuză, nu-i așa? Mai ușor decât să-ți asumi responsabilitatea lucrului pe care l-ai făcut sau nu l-ai făcut.

Însă, din păcate pentru tine și din fericire pentru celălalt, întotdeauna ne putem da seama când cineva inventează scuze în loc să-și asume faptele și consecințele lor

7. Nu da vina pe mine

La fel ca și mai sus, nu da vina pe alții pentru lucrurile de care doar tu ești responsabil. Poate că este mai ușor pentru tine, însă consecințele pe termen lung sunt pierderea încrederii.

Ce să faci când ai tendința să cauți un țap ispășitor?

Analizează obiectiv situația și recunoaște-ți greșelile. Vei câștiga mai multă încredere și respect în felul acesta.

 7. Nu-mi cere să lucrez gratis

În relațiile de afaceri, colaborări sau parteneriate se întâmplă deseori să fim solicitați să lucrăm gratis. Indiferent de motivul invocat, pe mine mă face să-mi pierd încrederea în relația cu celălalt. Dacă ai avut încredere să soliciți acel serviciu de la mine, atunci ai încredere că vei primi ce îți dorești în schimbul tarifului pe care îl practic  (nu vorbesc de cazurile în care s-au agreat sau este loc de negocieri).

Ce poți face când ai tendința să soliciți un serviciu gratuit?

În primul rând gândește-te dacă tu ai oferi serviciile tale gratuit. Iar dacă este prea scump și nu îți permiți fii onest și recunoaște.

Care sunt regulile tale? Te invit să le împărtășești cu noi printr-un comentariu.

Like și share dacă ți-a plăcut acest articol.

 

#încredere #relații #lifecoaching

 

De ce nu o să mor cu ”dreptatea” (a se citi și adevărul) în brațe

Azi dimineață, pe un post de radio, tema discuției era lucruri pe care le fac alții și care ne enervează. Aceste lucruri variau de la ticuri verbale până la alegeri personale.

Tonul discuției și mesajele erau haioase, însă am avut tot timpul senzația că moderatorii s-au situat din start în poziția, noi (cei enervați) avem dreptate, ei (cei care fac lucruri care ne enervează) greșesc.

Bineînțeles că noi avem dreptate când spunem că ticul verbal ”înțelegi” este folosit doar ca celălalt să mă facă sa mă simt prost (literalmente), de parcă nu aș înțelege. Bineînțeles că noi, cei care vorbim curat românește avem dreptate să strâmbăm nasul la englezisme.

Privind în jurul meu, văzând diferite situații sau comportamente, pot spune de asemenea, din ceea ce am observat: bineînțeles că eu știu că am dreptate, iar tu nu (pentru că nu înțelegi, nu ești destul de competent, nu ești destul de destupat la minte, nu ești destul de conștient etc.), și bineînțeles că mă simt de-a dreptul obligat să te conving și pe tine.

Bineînțeles că eu știu adevărul, iar tu nu (pentru că tu nu știi ce știu eu, pentru că tu ești la un alt nivel decât mine etc.), așa că este normal să te conving și pe tine, ba mai mult să te ”trag” până acolo sus, la mine.

Bineînțeles că eu știu că eu gândesc corect iar tu gândești greșit (pentru că nu te duce capul, pentru că tu nu ai învățat să gândești corect, pentru că tu încă nu ai reușit marile progrese pe care le-am făcut eu etc.), așa că este normal să te conving și pe tine.

Exemplele ar putea continua, însă cred că ți-ai dat seama unde bat.

Nu am să expun soluții din punct de vedere psihologic sau spiritual, căci cine se preocupă de aceste lucruri și a înțeles de ce  le face, de ce are nevoia de a-i convinge pe ceilalți de ”dreptatea” sa, probabil se preocupă și de soluții, nu-i așa?

Însă din punct de vedere pragmatic și al reacțiilor fizice, ceea ce cred că aduce cu sine o astfel de atitudine/un astfel de comportament pentru cel care îl exprimă, sunt lucruri precum:

  • Consum de energie inutil și pierdere de vreme încercând să-l conving pe celălalt
  • Stres (legat de neîmplinirea imaginii false de sine, de neacceptare etc.)
  • Dureri de cap
  • Enervare
  • Luarea lucrurilor la modul personal și deci supărare
  • Poate chiar pierderea unei relații
  • Gândire negativă la adresa celorlalți
  • Indignare
  • Tensiune în corp
  • Agresivitate (chiar și ”doar” verbală)

Doar uitându-mă la lista aceasta, îmi dau seama că eu nu vreau să mor cu dreptatea în brațe.

Ce poți face tu, în loc să încerci să-l convingi pe celălalt de adevărul sau de dreptatea ta?

Să răspunzi de exemplu cu:

Interesant punct de vedere.

Nu m-am gândit la asta.

Asta nu am știut. O să mă informez și eu.

S-ar putea să ai dreptate.

Ar fi interesant dacă…

Iar dacă și așa simți că pierzi ceva din tine, amintește-ți că tot ceea ce ai nevoie se află deja în tine și nu ai cum să pierzi acele lucruri.

Iar dacă nici asta nu te ajută, poți continua să încerci să-i convingi pe ceilalți de dreptatea ta.

#adevar #adevarulmeu #imaginedesine #antreneazatimintea #lifecoaching

 

Imaginea de sine – tu știi ce crezi cu adevărat despre tine?

Într-o discuție purtată nu demult cu un prieten am ajuns din una în alta la ideea că multe dintre lucrurile pe care le facem nu sunt neapărat ceea ce ne dorim să facem, ci le facem din cauză că ne-am creat o anumită imagine de sine în mintea noastră, iar, tot în mintea noastră, ceea ce facem trebuie să corespundă acestei imagini.

M-am gândit apoi cum, de exemplu de multe ori mă abțin să-mi exprim părerea direct, pentru că o persoană diplomată găsește mereu o soluție elegantă. Adică, eu sunt (pentru că trebuie să fiu) o persoană diplomată.

Alteori sunt foarte atentă să nu-mi pierd cumpătul, pentru că în mediul de lucru trebuie să fiu mereu calmă. Adică eu sunt (pentru că trebuie să fiu) o persoană calmă.

Uneori aș vrea să fac anumite lucruri din impuls, dar mă gândesc ce ar crede lumea despre o persoană impulsivă… Nu pot să fiu o persoană impulsivă, asta ar fi ceva negativ!

Și tot așa, în fiecare zi se întâmplă să acționez conform imaginii de sine, creată de mine: fac și spun ce ar ”trebui” să facă sau să spună o persoană diplomată, calmă, cumpătată etc., conform unor caracteristici pe care mi le-am atribuit, pentru a proiecta o anumită imagine.

Ce s-ar întâmpla însă dacă aș elimina din vocabular cuvântul trebuie? Și ce s-ar întâmpla dacă aș merge chiar mai departe și aș spune pot să fiu…/îmi permit să fiu… iar aici să continui cu opusul lui trebuie: pot să fiu directă, impulsivă, pot chiar și să-mi pierd cumpătul.

Ce s-ar întâmpla dacă aș renunța la falsa imagine de sine?

Dacă (încă) nu te simți confortabil cu această abordare, îți propun câteva întrebări de introspecție, legate de ceea ce crezi tu că trebuie să fii. De exemplu:

  • Cu ce mă ajută să fiu puternic?
  • Cine mi-a spus că trebuie să fiu puternic/De unde vine ideea că trebuie să fiu puternic? Am auzit asta undeva/de la cineva sau este o convingere a mea? Ce evenimente/situații au declanșat această convingere?
  • Ce se întâmplă dacă renunț la a fi puternic?
  • Ce pot să fac dacă renunț la a fi puternic?

Dacă te gândești în urmă chiar și numai la evenimentele ultimei săptămâni, ce imagine de sine ți-ai creat și ce ai făcut pentru a satisface această imagine? Cum te influențează imaginea ta? Ce anume din tine pierzi sau nu poți exprima din cauza acestei imagini de sine?

Cum ai fi tu cu adevărat dacă ai renunța la:

  • a fi puternic
  • a ajuta pe toată lumea tot timpul
  • a fi diplomat tot timpul pentru a nu supăra pe alții
  • a spune ceva ce nu este în acord cu gândurile sau sentimentele tale
  • a fi salvatorul altora
  • a fi victima altora
  • a fi disponibil oricând
  • a fi fiul/fiica ”perfectă„
  • a avea „succes”
  • a trăi pentru copiii/părinții tăi
  • ….

Și lista poate fi completată de tine.

Ah, acum îmi dau seama că nici măcar nu te-am întrebat dacă ești de acord cu această idee J. Am presupus doar că este o experiență și un ”sindrom” comun.

Fie că ești de acord, fie că nu, te invit să împărtășești și tu experiența ta printr-un comentariu J.

Iar dacă vrei să fii tu însuți, dar nu știi de unde să începi, programează-te la o ședință de life coaching.

#antreneazatimintea #coaching #imaginedesine #cinesunteu

 

 

Îmi dai și mie feedback?

Despre feedback se scrie mereu, am mai scris și eu, însă este o temă mereu de actualitate.

În afară de acest lucru, ar fi bine să ținem cont de faptul că feedbackul nu este o unealtă strict ”corporatistă” și că se aplică în toate ariile vieții noastre și în toate relațiile noastre.

Orice reacție a celuilalt la ceea ce spunem sau facem este feedback pentru noi – reacțiile sunt un barometru în funcție de care ne putem calibra (sa re-calibra) pentru a fi pe aceeași lungime de undă cu celălalt.

Mai mult decât atât: de obicei se vorbește despre feedback doar între adulți. Însă ca părinți oferim copiilor noștri și primim de la ei feedback în permanență.

Practic putem spune că în orice moment al zilei petrecut singuri sau în compania altora, primim sau oferim feedback. Chiar și atunci când suntem singuri ne oferim feedback – prin ceea ce gândim legat de ceea ce s-a întâmplat sau urmează să se întâmple.

Însă cum facem ca feedbackul pe care îl oferim să nu fie doar o părere aruncată în vânt sau doar o convingere de care ne încăpățânăm să ne agățăm sau s-o impunem altora (chiar și copiilor sau partenerilor noștri)?

Cum facem ca feedbackul să fie perceput într-un mod pozitiv, și chiar dacă nu se ține cont de el, să dea măcar de gândit și să ofere o nouă perspectivă?

Cum facem ca feedbackul pe care îl dăm să ofere persoanei libertatea de a alege ceea ce este ”bine” sau ”corect” pentru ea?

Cum facem ca feedbackul oferit copiilor sau adolescenților să nu îi îngrădească, să nu le afecteze modul natural în care se exprimă?

Cum facem ca feedbackul pe care îl oferim partenerului să nu-l jignească sau să îl limiteze, să nu-l facă să se simtă judecat sau acuzat?

Și, cum facem ca feedbackul pe care îl oferim să ne ofere nouă siguranță și pace interioară și să putem da dovadă de înțelegere, flexibillitate și răbdare?

Multe întrebări, nu-i așa? Și sigur ți-ar plăcea să ai o rețetă general valabilă pentru toate situațiile, una care să mulțumească pe toată lumea?

Îți ofer aici o formulare care, dintre toate modurile de a oferi feedback întâlnite până acum mi-a plăcut cel mai mult:

Îmi place la tine că/cum ……………………., iar dacă ai fi mai/ai face X lucru/ai face mai mult/mai puțin ……………………., te-ar ajuta să……………… .

Mie mi se pare o formulă win-win, ție?

Pe de o parte îmi exprim părerea, spun ce simt și ce este important pentru mine, pe de altă parte las celuilalt libertatea de a alege dacă sau în ce măsură ține cont de feedback și face acele lucruri pe care i le propui.

Te invit să testezi și tu acest mod de a oferi feedback și să ne spui cum a funcționat.

“Nu există eșec, doar feedback.”

Richard Bandler

Dacă ți-a plăcut acest articol, îți mulțumesc pentru like și share și te invit să urmărești în continuare blogul.

#feedback #antreneazatimintea #facevapentrutine

#

 

 

 

 

 

Semnat, sigilat, livrat sau cum să eliminăm obiceiul de a eticheta

 

În conversațiile între colegi, cunoscuți sau în familie de multe ori auzim cuvinte ca: rigid, prost, fraier, încăpățânat, necioplit, nehotărât și multe alte descrieri ale unor persoane cu care am avut sau nu de-a face în mod direct.

Te-ai gândit vreodată ce te face să  spui asemenea lucruri sau să susții pe cineva care o face?

Iată câteva motive la care te invit să reflectezi:

  1. Te simți acceptat – de vreme ce ești de acord și ”pe aceeași lungime de undă” cu cel care spune povestea, el/ea trebuie să te placă, nu-i așa?

 

  1. Te simți superior/te valorizezi – doar cel despre care vorbești este tot ceea ce tu nu ești (teorie valabilă doar în mintea ta!), tu ești mai bun, mai înțelegător, mai flexibil, de acord?

 

  1. Te simți îndreptățit – etichetarea este susținută de un ”motiv întemeiat” (teorie valabilă doar în mintea ta!), așa că te simiți perfect ”îndreptățit” să spui acele lucruri despre cealaltă persoană, corect?

 

De ce spun ”doar în mintea ta”? Pentru că în realitate acestea sunt doar iluzii, concepte, justificări pe care le folosim pentru a ne justifica nouă înșine faptul că avem dreptul la aceste opinii.

De fapt ce spun aceste etichetări despre noi? (Este irelevant dacă acele persoane sunt sau nu așa, ba mai mult, este necesar să diferențiem între a fi și a se comporta).

De fapt ele spun că noi suntem (adică ne comportăm) întocmai așa cum îi etichetăm pe ceilalți: dăm dovadă de inflexibilitate, căci nu suntem dispuși să abordăm și alt punct de vedere, arătăm încăpățânare, susținând sus și tare un lucru fără a ști uneori care este adevărul, trăim în nehotărâre, căci nu ne putem hotărî între a fi congruenți și a fi acceptați de către ceilalți etc.

Ce putem face și cum putem deveni într-adevăr mai buni?

  1. Fii conștient că un comportament nu definește o persoană

Atunci când poți vedea acest lucru, vei putea să spui și să înțelegi că acea persoană a avut un comportament neadecvat într-un anumit moment sau într-o anumită situație, comportament influențat de anumiți factori și care nu o definește.

”Ești prost” nu este același lucru cu ”te-ai comportat ca un prost”.

Astfel poți renunța la ”ștampilă”.

 

  1. Fii curios în loc să iei totul ”de bun”

Multe situații din viața noastră se pot rezolva prin adresarea întrebărilor adecvate în situația adecvată.

Fii curios și află tot ce poți despre o situație sau o persoană, privește totul din afară, ca un observator neutru și astfel nu vei mai simți nevoia să semnezi și să sigilezi ”pachetul”.

 

  1. Fii cinstit cu tine și recunoaște ce obții prin etichetarea celorlalți

Nevoile pe care le identifici în spatele propriului tău comportament pot fi îndeplinite și în alt mod, într-un mod pozitiv, constructiv.

Găsește alte modalități prin care să-ți îndeplinești aceste nevoi și să-ți servești ție însuți.

 

Dacă ai și tu un obicei care nu-ți place, pe care vrei să-l schimbi, înscrie-te la atelierul ”Cum să schimbăm un obicei neplăcut” din 22 septembrie din Brașov.

 

Te aștept cu drag să fim flexibili și să explorăm și alte posibilități!

Înscrierile se fac prin e-mail: tctransformational@gmail.com

 Dacă ți-a plăcut acest articol like și share pentru prietenii tăi.

 

#antreneazatimintea #atelieredetoamna #obiceiuriproaste #fiiobservatorultau

Actorii și rolurile din viața ta

Acum ceva vreme am participat la un atelier în care unul dintre exerciții a fost să ne notăm pe bilețele post-it toate rolurile pe care le îndeplinim în viața noastră, apoi să le lipim pe noi și să umblăm așa prin încăpere (îmi amintesc cum eram care mai de care mai țanțoși, cu bilețelele galbene lipite pe noi, arătând întregului auditoriu minunatele noastre roluri. Mă simțeam chiar mândră că reușisem să găsesc atâtea!).

Partea a doua a exercițiului a fost să ne notăm toate rolurile pe care am vrea să le îndeplinim/trăim în viața noastră, dar, dintr-un motiv sau altul încă nu am făcut-o. Pentru toți deja se adunaseră în jur de cel puțin 10-20 de bilețele mâzgălite cu fel de fel de roluri normale, năstrușnice sau plictisitoare.

Închipuie-ți, 20 de roluri, pe care le îndeplinim aproape zilnic: mamă/tată, bunic/bunică, coleg, angajat, sfătuitor, prieten/prietenă, visător, liber-profesionist, partener de viață sau de afaceri, trainer, educator, profesor, scriitor, organizator de vieți sau de evenimente, artist, terapeut … și câte și mai câte.

Și cât de mândri suntem de ele, nu-i așa? Mai ales când ne auzim glasul copilului strigându-ne ”mami!”, sau când cineva ne spune ”ești un prieten bun”, sau atunci când ne semnăm într-un e-mail: ”trainer”/”artist”/”scriitor” …

Unde vreau să ajung de fapt?

În primul rând, la ideea că ne limităm singuri, gândindu-ne mereu la ceea ce suntem și nu la ceea ce am putea deveni. Câți dintre noi visează cu adevărat la alte roluri pe care le-am putea avea, ca de exemplu acela de om fericit/liniștit/mulțumit?

Apoi, îmi amintesc un interviu cu un coleg, care, întrebat fiind dacă munca lui este pasiunea lui, mi-a spus că ”ceea ce facem [meseria] ne definește ca oameni”.

Asta ar însemna, în al doilea rând, că ne-am identificat cu rolul nostru. Că tot ceea ce facem noi sau vedem în alții, o facem prin prisma unui singur rol (în cazul acesta meseria) pe care ni l-am asumat.

Poți să-ți închipui în acest caz, cum ai privi un îngrijitor sau o femeie care face curățenie? Cum ai privi un artist sau un ”corporatist”? Cum ai privi o femeie în vârstă, fără multă școală, care toată viața ei a crescut copii și a avut grijă de familia ei?

Și acum poate te întrebi cum rămâne cu rolurile și actorii din viața noastră.

Te-aș întreba așadar pe tine: Tu te identifici cu rolurile tale? Trăiești doar pentru și prin ele? Exiști doar ca părinte și manager? Exiști doar ca artist?  Și cum îi judeci pe cei care nu îndeplinesc aceleași roluri ca și tine?

Pentru mine rolurile pe care le ”jucăm” în viața noastră sunt părți ale noastre, care formează întregul care suntem de fapt. Așa cum în interiorul nostru avem părți diferite – o parte organizată și una haotică, o parte iubitoare și o parte agresivă etc.- , la fel ne asumăm în exterior diferite roluri, care ar trebui integrate, acceptate și folosite în auto-cunoaștere și creștere, nu pentru a ne limita sau a ne identifica cu ele.

Iar cuvintele cheie cu care te las, legate de rolurile pe care ni le asumăm, sunt acceptare, integrare, flexibilitate, înțelegere, creativitate.

Like și share pentru prietenii tăi și urmărește-ne în continuare dacă ți-a plăcut acest articol.

 #antreneazatimintea #25augustautosabotaj #autsabotajbrasov

 

 

 

 

De unde știu când mă auto-sabotez

Cu siguranță ai auzit de multe ori această expresie și înțelegi că înseamnă ”să-ți pui singur bețe-n roate”, însă poate nu te-ai gândit la modurile concrete în care faci acest lucru.

Dacă ți-ai propus vreodată, după vorba proverbului, să fii ”și frumoasă și deșteaptă și devreme acasă” (valabil și pentru domni), dar cumva nu ai reușit, este posibil să-ți fi pus singur bețe în roate.

Iată câteva moduri de auto-sabotaj pe care le-am descoperit pe propria mea piele și pe care le împărtășesc cu tine:

Mă auto-sabotez când nu îmi ascult instinctul

De multe ori, avem câte un ”impuls” de a face ceva, de a spune sau cere ceva etc. (nu mă refer aici la impulsurile izvorâte din frică, furie sau nemulțumire, rușine și așa mai departe). Poate ai vrut să ajuți pe cineva și te-ai răzgândit în ultimul moment, poate ai vrut să suni pe cineva, pur și simplu pentru a-l întreba ce face, dar până la urmă nu ai făcut-o.

 

Mă auto-sabotez când nu îmi ascult corpul

Corpul nostru este mai inteligent și știe să ne transmită semnale. Uneori acestea sunt semnale de alarmă pe care noi le ignorăm. Ca de exemplu, ai vrea să te odihnești, pentru că ți se închid ochii, sau simți că nu mai ai putere, dar mereu se găsesc lucruri ”importante” de rezolvat sau oameni de ”ajutat”.

 

Mă auto-sabotez când amân lucruri într-adevăr importante

Atunci când ceva este cu adevărat important pentru tine, dar inventezi mereu scuze și motive care aparent îți stau în cale și amâni să faci acele lucruri, atunci te auto-sabotezi.

 

Mă auto-sabotez când mi-e rușine să fac ceva sau de un lucru pe care l-am făcut

Rușinea, ca și vinovăția nu au niciun rol pozitiv în viața noastră. Ce rost are să mă simt rușinat sau vinovat pentru ceva ce deja s-a întâmplat (lucru pe care nu-l mai pot schimba) sau ceva ce încă nu s-a întâmplat (lucru pe care nu-l pot controla). De obicei asociez aceste simțiri cu o semnificație sau interpretare anume pe care o dau unui eveniment, unei situații sau unei persoane, dar care este închipuită și nu are de-a face cu realitatea!

Rușinea și vinovăția ne țin pe loc, astfel că ne auto-sabotăm.

 

Într-un cuvânt, de câte ori fac ceva ce este împotriva mea, ce mă împiedică să evoluez, din orice punct de vedere, mă auto-sabotez.

Eu cred că originea și cauza acestui fenomen este una singură. Iar despre acest lucru te invit să afli mai multe la atelierul din 25 august, în care vom vedea concret cum poți să te oprești din auto-sabotaj.

Te poți înscrie aici, sau ne poți trimite un mesaj pe pagina noastra de facebook.

Până ne întâlnim, fii atent la modurile în care te pui singur în calea ta.

#25augustautosabotaj #antreneazatimintea

Ce am de învățat de la persoanele ”dificile” din viața mea?

De câte ori nu te-ai plâns, din cauză că cineva din viața ta, fie apropiat sau mai puțin apropiat, este o persoană „dificilă”?

Ba nu vine la timp, ba nu se ține de cuvânt, ba face orice doar ca să-ți pună ție bețe-n roate, ba nu înțelege deloc punctul tău de vedere, ba nu acceptă ce i se oferă, ba vrea mai mult când ”nu se poate”, ba e ”căpoasă” și o ține numai pe-a ei etc.

Și mai mult decât atât, poate vorbești cu alte persoane despre această persoană dificilă și ele îți spun că nu este deloc așa… Și încep chiar să-ți enumere calitățile ei! Incredibil, nu-i așa?

Și acum înapoi la întrebarea ce am de învățat de la persoanele dificile din viața mea?

Să aflăm întâi de toate ce anume te deranjează și ce trezește acest lucru în tine. Persoana dificilă pe acre o cunoști s-ar putea să:

  • ceară întotdeauna ce vrea – te deranjează, și tu vrei multe lucruri, dar acestea nu se pot realiza!
  • nu negocieze compromisuri – te deranjează, și tu ai valorile și principiile tale, dar cine ține cont de ele?!
  • fie prea agitată – te deranjează, vine și îți strică ție liniștea și devii și tu agitat, nu te mai poți concentra!
  • aibă ”pretenții” – te deranjează, ție cine îți face toate mofturile?
  • să întârzie – te deranjează, tu nu ai timp de pierdut! Ești important/ă în viața ta și timpul tău este prețios!

Cred că ai prins ideea –  este vorba despre cum ai vrea chiar tu să fii, ce ai vrea chiar tu să faci, dar nu crezi că este posibil sau nu ai curaj.

Iată o altă perspectivă asupra situațiilor de mai sus.

Cine cere ce vrea este asertiv. Cine nu negociază compromisuri are o viziune foarte clară asupra rezultatului pe care vrea să-l obțină. Cine este agitat este agitat din cauza propriilor sale gânduri și acestea nu au nicio influență asupra ta/legătură cu tine. Tu singur cauți agitația pentru că ai nevoie de puțină dramă. Cine are pretenții se respectă, poate tu nu te respecți pe tine însuți?

Iată cum persoanele ”dificile” de fapt îți spun lucruri despre tine. Este nevoie doar să le ”asculți” și să-ți oferi cu răbdare șansa de a privi lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Un alt lucru la care ai putea reflecta este că fiecare dintre noi are dreptul să facă ce crede că îi este benefic și să ceară ceea ce are nevoie să primească. Acesta este și dreptul tău! Tu alegi dacă te folosești de el sau nu. Reacțiile tale la asemenea persoane ”dificile” sunt de asemenea alegerea ta.

Like și share dacă ți-a plăcut și urmărește în continuare blogul nostru.

#25augustautosabotaj #antreneazatimintea