Butonul de panică

Ți s-a întâmplat vreodată să auzi cuvinte (indiferent de către cine au fost spuse) care ți-au trăit sentimente, emoții sau senzații extrem de neplăcute? Poate a fost doar intonația unui cuvânt, care te-a făcut să reacționezi rigid/agresiv sau te-a făcut să ridici un zid în jurul tău? Iar apoi să respingi orice s-a spus după aceea, sau să nici nu mai oferi șansa persoanei din fața ta să-și termine ideea?

Poate că nu a fost vorba despre ceva ce s-a spus, poate a fost doar un gest sau un anumit comportament care ți-a adus aminte de o situație extrem de neplăcută și te face acum să retrăiești aceleași emoții și să manifestezi aceleași comportamente ca atunci?

În asemenea momente s-a activat o rană emoțională pe care o porți în interiorul tău. Ai și tu un buton pe care alții reușesc să apese iar tu intri în ”panică”? Ce se întâmplă cu tine în astfel de situații?

Rănile dor, iar noi găsim mereu o cale de a face lucrurile, prin care credem că evităm durerea: fugim din încăpere trântind ușa, pentru că ”nu mai suportăm” ce auzim, închidem telefonul din același motiv, răspundem la fel de agresiv, crezând că astfel preluăm controlul asupra situației, când în realitate nu facem decât să adâncim rana…

Pe lângă faptul că trebuie să ne îngrijim de rănile noastre emoționale, pentru a scăpa de butonul de panică, este la fel de necesar să recunoaștem când butonul activează panica în celălalt.

Așa vom putea înțelege anumite reacții ale sale și vom putea lua decizii înțelepte privind modul în care interacționăm cu acea persoană.

”Pentru vindecarea corpului emoţional […] trebuie să deschidem mai întâi rănile şi să le curăţăm, să punem pe ele un remediu si să le păstrăm curate până când se vindecă de la sine.

Dar cum putem deschide aceste răni? Vom folosi drept bisturiu adevărul. Cu 2.000 de ani în urmă, unul dintre cei mai mari Maeştri ai umanității ne-a spus: “Şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi”.

 Adevărul este precum un bisturiu, căci deschiderea rănilor şi descoperirea tuturor minciunilor este un proces foarte dureros. Rănile corpului nostru emoţional sunt acoperite de sistemul nostru de negare, de sistemul de minciuni pe care l-am creat pentru a ne proteja aceste răni. Dacă ne vom privi rănile prin ochii adevărului, ele vor sfârși prin a se vindeca.

Putem începe prin a practica adevărul cu noi înşine. Atunci când ești sincer cu tine însuţi, începi să vezi lucrurile aşa cum sunt, nu aşa cum ai vrea să fie.”

Arta de a iubi – Don Miguel Ruiz

O rană emoțională necurățată se va adânci ori de câte ori cineva va apăsa ”butonul de panică”. Până nu am rezolvat și curățat ce se întâmplă în interiorul nostru, vom rămâne sclavii butonului și nu vom cunoaște adevărul – nici al nostru, nici al celorlalți.

Ce înseamnă adevărul de fapt?

Să conștientizăm care este rana, să conștientizăm că ceea ce au făcut alții nu a avut de-a face cu noi, ci cu ceea ce sunt/cred ei, să ne schimbăm perspectiva asupra acelor situații, să schimbăm semnificația pe care am dat-o acelor situații și să ne eliberăm de ele.

Nu am să intru în detalii referitor la cum (prin ce metodă) alege fiecare să treacă prin acest proces.

Un prim pas/ajutor ar putea fi cartea Lisei Bourbeau – Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine și auto-observarea.

Dacă încă nu ești sigur ce se întâmplă cu butonul de panică, gândește-te doar că aproape fiecare dintre noi are unul la fel cu al tău, care îi declanșează anumite emoții, trăiri și comportamente.

Îți va fi mai ușor să înțelegi de ce el/ea face ceea ce face și să nu iei lucrurile personal.

Dacă ți-a plăcut acest articol like & share și urmărește pagina noastră de facebook.

#antreneazatimintea #raniemotionale

 

 

 

Dacă e luni, e coaching

Pentru că există încă multe întrebări despre coaching, postările de luni vor fi dedicate explicațiilor legate de această metodă de auto-cunoaștere.

Poate că v-ați întrebat ”de ce să merg la coaching, dacă nu este terapie nu aș putea să-mi rezolv singur problemele?” Cu alte cuvinte, funcționează auto-coaching? 

Răspunsul rapid: da și nu.

Da, pentru că există situații în care dacă știi să te detașezi, să privești problema obiectiv, să-ți pui întrebările potrivite – lucruri care se întâmplă și în cadrul procesului de coaching – te poți apropia de soluție mai ușor, constructiv și prin forțe proprii.

Există destule cărți și surse online în care găsești întrebări inteligente pentru situații dificile sau decizii sau pur și simplu pentru introspecție și auto-analiză.

Există de asemenea exerciții, jocuri de rol din coaching care se pot efectua și individual și prin care îți poți găsi răspunsuri.

Nu, atunci când nu ai reușit pasul de mai sus. La fel cum un medic, terapeut, maseur etc. te susțin în anumite momente ale vieții și în anumite aspecte, prin metode și strategii specifice lor, la fel și coachul te susține atunci când ai nevoie.

Introspecția și auto-analiza sunt importante și este de dorit să ne facem timp pentru ele, căci ne ajută să conștientizăm cum gândim, ce facem și ce efecte se produc ca urmare în viața noastră.

Dacă ai curiozitatea să cauți online, vei găsi nume ale unor personalități marcante din toate domeniile, care au apelat la coaching și efectul pe care l-a avut asupra lor.

Așadar, decizia îți aparține. Poți începe cu introspecție, auto-analiză – auto-coaching – iar apoi vei putea decide dacă faci pasul către coaching.

Dacă ți-a plăcut acest articol urmărește în continuare blogul.

#antreneazatimintea #lifecoaching

 

 

 

”Eu nu judec pe nimeni” sau cum te minți singur

În ultima vreme întâlnesc din ce în ce mai multe persoane iluminate, care au descoperit secretul vieții și au atins starea de non-judecată.

”Eu nu judec pe nimeni” este o afirmație pe care o aud din ce în ce mai des, mai ales în momente în care două persoane vorbesc despre ce ar trebui să facem, despre ce este ”bine” sau ”rău”, despre alegerile și deciziile altora.

M-am întrebat adesea cum este posibil și dacă este posibil să nu judecăm. Intuiția îmi spunea că nu este posibil, dar nu eram sigură de ce.

Până la răspunsul final, aș vrea să analizăm afirmația și ce se află în ea din punct de vedere al limbajului.

EU nu JUDEC pe nimeni.

EU

Prin ”eu” de fapt mă diferențiez de la bun început de ”restul”. Eu sunt separat de ceilalți, spunând eu, țin să subliniez faptul că vorbesc despre mine, în comparație cu toți ceilalți, sau despre mine, spre deosebire de ceilalți. Cu alte cuvinte, eu sunt deasupra celorlalți. Astfel, din start mă plasez în rolul de judecător, pentru că EU sunt altfel, sunt deasupra celorlalți (care judecă).

NU JUDEC

Atunci când ne exprimăm prin negații (nu uit, nu ajung, nu vărs, nu mănânc etc.), mesajul pe care îl dăm creierului este de fapt exact acel lucru, lipsit de negație.

Este ca atunci când spunem unui copil ”nu pune mâna” – în creier se creează o imagine care ”pune mâna”, de aceea întotdeauna copii fac ceea ce le spunem să NU facă. În același fel, prin formularea probabil inconștientă, ”nu judec” se întâmplă exact opusul – judec, fie că sunt conștient de acest lucru sau nu.

Așadar, până acum, din punct de vedere al limbajului deja m-am programat să judec.

Mai mult decât atât. Dacă veți studia chiar și numai puțin Cheile Genelor veți afla că judecata este impregnată în genele noastre. Astfel că este imposibil să nu judecăm. Frica și judecata ne-au fost transmise prin generații, se află în fiecare dintre noi, în genele noastre, și nu pot fi eliminate.

Așa cum, atunci când suntem observatori putem să conștientizăm un comportament al nostru, sau un gând al nostru care nu ne place sau nu ne servește, tot așa, în starea de observator putem să ne surprindem atunci când judecăm.

Acela este momentul când putem schimba ceva în atitudinea noastră, în reacțiile noastre, prin întrebări ca de exemplu:

  • Ce anume a trezit în mine acel om, astfel încât am simțit nevoia să-l judec?
  • Cum sau în ce măsură se află în mine lucrurile pe care le judec la acea persoană?
  • Am atras această persoană pentru că este oglinda mea, pentru că așa sunt și eu sau pentru că judec acele lucruri pe care le văd în ea la toți ceilalți?

Așadar, te invit să te gândești la afirmația ”eu nu judec pe nimeni”, să încetezi să te mai minți, să privești adevărul în față și să accepți faptul că nu există non-judecată.

Există doar alegerea reacției atunci când apare și când ne dăm seama de ceea ce facem.

Like și share dacă ți-a plăcut acest articol.

#antreneazatimintea #jurnaldeganduri

 

 

Câteva dintre cărțile care m-au inspirat

Louise Hay – You Can Heal Your Life

Dr. Wayne Dyer – The Power of Intention

Eckhart Tolle – Un pământ nou

Tony Robbins – Awaken the Giant Within

Deepak Chopra & Rudolph E. Tanzi – Supercreierul

Jeff Keller – Atitudinea este totul

Simon Enikő  – Reiki – Universul te iubește

Arbinger Institute – Leadership and Self-Deception

Gregg Braden – Matricea Divină

Antoine de Saint-Exupery – Micul Prinț

Lectură plăcută!

Ce este auto-inselarea?

Ce este auto-inselarea?

Am amintit la un moment dat de cartea Leadership and Self-Deception.
De ce leadership? Pentru ca se adreseaza in primul rand persoanelor din organizatii, care au in subordine oameni.
De ce Self-Deception? Pentru ca fiecare dintre noi ajunge sa se auto-insele in anumite situatii.
Ce inseamna acest lucru?
In esenta este vorba de distorsionarea realitatii si crearea discursului interior si gasirea unor justificari care sa-mi confirme ca decizia mea de a ma auto-insela a fost corecta/justificata. Cu alte cuvinte, explica ce se intampla atunci cand nu actionez in momentul in care simt ca as vrea sa-i ajut pe altii dar nu o fac, si in schimb incep sa-mi justific mie insumi de ce nu fac/am facut acel lucru.

Suna complicat? Va asigur ca nu este si pentru a demonstra si clarifica, atasez un extras tradus din carte, care explica acest mecanism.

Din cap. 11 Auto-inselarea (Leadership and Self-Deception)

– Dar implicațiile pe care le are sunt incredibile. Și incredibil de simple. Permite-mi să-ți explic. Să ne întoarcem la povestea cu bebelușul plângăcios. Imaginează-ți momentul. Eu am simțit că ar trebui să mă dau jos din pat, astfel încât Nancy să poată dormi, dar apoi nu am făcut-o. Am rămas acolo, întins lângă Nancy, care dormea.
În timp ce vorbea, Bud desenă următoare diagramă:

d1

– În timp ce stăteam întins și ascultam plânsetele copilului, ce sentimente referitoare la Nancy crezi că mă încercau?
– Probabil că ți s-a părut cam leneșă, am spus.
– Bine, leneșă, spuse Bud și adăugă cuvântul la diagramă.
– Egoistă, am adăugat. Poate că nu aprecia ceea ce făceai pentru ea. Insensibilă.
[…]
– Ce crezi Tom, crezi că Nancy într-adevăr dormea?
– Hmmm, poate că da, dar mă îndoiesc.
– Deci crezi că se prefăcea?
– Eu așa aș spune. Bud scrise „prefăcută” pe diagramă.
– Dar stai puțin, obiectă Kate. Poate că într-adevăr dormea, obosită fiind din cauza tuturor lucrurilor pe care le făcea pentru tine.
– Bine punctat, spuse Bud, dar amintește-ți, nu este important dacă dormea sau nu, ci dacă eu credeam că ea doarme. Vorbim acum despre percepția mea, odată ce m-am trădat pe mine însumi. Asta e ideea.
– […]
– Așadar, din perspectiva acelui moment, continuă Bud, dacă ea nu dormea și își lăsa copilul să plângă, ce fel de mamă credeam eu că este?
– O mamă rea, probabil.
– Și ce fel de soție?
– Destul de rea, egoistă, care crede că nu faci destule pentru ea și așa mai departe.
Bud notă aceste lucruri pe diagramă.
– Deci, iată unde mă aflu, spuse Bud privind diagrama. Pentru că m-am auto-înșelat putem să ne imaginăm că îmi vedeam soția ca fiind leneșă, egoistă, că ia de bun tot ce fac pentru ea, insensibilă, prefăcută, o mamă groaznică și o soție la fel de groaznică.
– Wow, Bud, exclamă Kate. Ai reușit să defăimezi unul dintre cei mai buni oameni pe care îi cunosc.
– Știu, e înfiorător, nu-i așa?
– Cu siguranță!
– Dar este și mai rău de atât, așa o vedeam pe Nancy. Dar, pentru că m-am auto-înșelat, cum credeți că mă vedeam pe mine?
– Oh, probabil te vedeai ca fiind victima – săracul care nu putea să doarmă destul, spuse Kate.
– Așa este, spuse Bud adăugând „victimă” la diagramă.
– Și probabil te vedeai ca fiind foarte muncitor, am adăugat eu, munca pe care trebuia s-o faci de dimineață probabil că ți se părea foarte importantă.
– Bine Tom. Deci „muncitor” și „important”.
– Și, cum m-aș fi văzut dacă m-aș fi dat jos din pat în noaptea precedentă? Cum m-aș fi văzut atunci?
– Păi, ca un om care face ceea ce trebuie, spuse Kate.
– Da. Și, cine era destul de sensibil încât să audă copilul?
Trebuia să râd. Toate acestea – felul în care Bud o vedea pe Nancy și felul în care se vedea pe el însuși – erau pe de o parte absurde și ridicole, iar pe de altă parte erau lucruri obișnuite.
– Păi bineînțeles că tu erai cel sensibil, am spus.
– Și dacă sunt sensibil cu privire la copilul meu, atunci ce fel de tată crezi ca sunt?
– Un tată bun, răspunse Kate.
– Da, și dacă eu mă vad ca fiind toate acestea, spuse el indicând spre flipchart, dacă mă văd ca fiind muncitor, fac ce trebuie, sunt un tată bun și toate astea – atunci ce fel de soț sunt?
– Un soț extraordinar de bun – mai ales că suporți o soție ca pe aceea pe care credeai că o ai, spuse Kate.
– Da, spuse Bud, completând lista. Deci iată ce avem.

d2

Aceasta scurta parte explica in esenta modul in care creem ceea ce in numim „discursul interior”.
Cauza este simpla: pentru ca nu facem ceea ce ne-am propus, ajungem sa distorsionam realitatea si sa gasim chiar si motive si explicatii „logice” care sa ne sustina in „discursurile” noastre.
Revenind acum la legatura dintre ganduri si actiuni/comportament, ce fel de comportament sau actiuni credeti ca vor rezulta dintr-o astfel de viziune distorisionata?
Atunci cand vrem sa avem o influenta pozitiva in viata altora, sa-i putem determina fara prea mare efort sa faca lucruri pentru noi sau pentru binele grupului/echipei, este important ca in noi sa existe congruenta intre ceea ce gandim, vorbim si facem. Sintagmele „walk the talk” si „being true to yourself” explica acest lucru perfect. Nu doar ne vom gasi echilibrul interior, dar ii vom putea determina si pe ceilalti, fara prea mare efort, intr-un mod natural sa faca anumite lucruri in folosul echipei/grupului de interes. Cu siguranta acest lucru se aplica atat in viata profesionala cat si in cea de familie.
Esenta pentru cum ajungem sa fim capabili de acest lucru este data si ea la finalul cartii (Capitolul 24 – O a doua sansa):

– Nu incerca sa fii perfect. Dar incearca sa fii mai bun.
– Nu cauta ceea ce altii fac gresit. Cauta-ti propriile greseli.
– Nu-i acuza pe altii de faptul ca se auto-inseala. Propune-ti tu insuti sa nu o faci.
– Nu renunta la incercari.
– Nu nega faptul ca te auto-inseli. Cere-ti scuze atunci cand este cazul si ajuta-i mai des pe ceilalti.
– Nu te concentra pe greselile altora. Concentreaza-te pe ceea ce poti face tu pentru a-i ajuta.
– Nu-ti fa griji daca altii nu iti ofera ajutor. Important este daca tu ii ajuti pe ceilalti sau nu.

Sper ca am reusit sa va trezesc interesul pentru subiect si pentru lectura integrala a cartii. Cartea inca nu este disponibila in limba romana dar o puteti gasi aici.