De ce nu o să mor cu ”dreptatea” (a se citi și adevărul) în brațe

Azi dimineață, pe un post de radio, tema discuției era lucruri pe care le fac alții și care ne enervează. Aceste lucruri variau de la ticuri verbale până la alegeri personale.

Tonul discuției și mesajele erau haioase, însă am avut tot timpul senzația că moderatorii s-au situat din start în poziția, noi (cei enervați) avem dreptate, ei (cei care fac lucruri care ne enervează) greșesc.

Bineînțeles că noi avem dreptate când spunem că ticul verbal ”înțelegi” este folosit doar ca celălalt să mă facă sa mă simt prost (literalmente), de parcă nu aș înțelege. Bineînțeles că noi, cei care vorbim curat românește avem dreptate să strâmbăm nasul la englezisme.

Privind în jurul meu, văzând diferite situații sau comportamente, pot spune de asemenea, din ceea ce am observat: bineînțeles că eu știu că am dreptate, iar tu nu (pentru că nu înțelegi, nu ești destul de competent, nu ești destul de destupat la minte, nu ești destul de conștient etc.), și bineînțeles că mă simt de-a dreptul obligat să te conving și pe tine.

Bineînțeles că eu știu adevărul, iar tu nu (pentru că tu nu știi ce știu eu, pentru că tu ești la un alt nivel decât mine etc.), așa că este normal să te conving și pe tine, ba mai mult să te ”trag” până acolo sus, la mine.

Bineînțeles că eu știu că eu gândesc corect iar tu gândești greșit (pentru că nu te duce capul, pentru că tu nu ai învățat să gândești corect, pentru că tu încă nu ai reușit marile progrese pe care le-am făcut eu etc.), așa că este normal să te conving și pe tine.

Exemplele ar putea continua, însă cred că ți-ai dat seama unde bat.

Nu am să expun soluții din punct de vedere psihologic sau spiritual, căci cine se preocupă de aceste lucruri și a înțeles de ce  le face, de ce are nevoia de a-i convinge pe ceilalți de ”dreptatea” sa, probabil se preocupă și de soluții, nu-i așa?

Însă din punct de vedere pragmatic și al reacțiilor fizice, ceea ce cred că aduce cu sine o astfel de atitudine/un astfel de comportament pentru cel care îl exprimă, sunt lucruri precum:

  • Consum de energie inutil și pierdere de vreme încercând să-l conving pe celălalt
  • Stres (legat de neîmplinirea imaginii false de sine, de neacceptare etc.)
  • Dureri de cap
  • Enervare
  • Luarea lucrurilor la modul personal și deci supărare
  • Poate chiar pierderea unei relații
  • Gândire negativă la adresa celorlalți
  • Indignare
  • Tensiune în corp
  • Agresivitate (chiar și ”doar” verbală)

Doar uitându-mă la lista aceasta, îmi dau seama că eu nu vreau să mor cu dreptatea în brațe.

Ce poți face tu, în loc să încerci să-l convingi pe celălalt de adevărul sau de dreptatea ta?

Să răspunzi de exemplu cu:

Interesant punct de vedere.

Nu m-am gândit la asta.

Asta nu am știut. O să mă informez și eu.

S-ar putea să ai dreptate.

Ar fi interesant dacă…

Iar dacă și așa simți că pierzi ceva din tine, amintește-ți că tot ceea ce ai nevoie se află deja în tine și nu ai cum să pierzi acele lucruri.

Iar dacă nici asta nu te ajută, poți continua să încerci să-i convingi pe ceilalți de dreptatea ta.

#adevar #adevarulmeu #imaginedesine #antreneazatimintea #lifecoaching

 

Advertisements

Imaginea de sine – tu știi ce crezi cu adevărat despre tine?

Într-o discuție purtată nu demult cu un prieten am ajuns din una în alta la ideea că multe dintre lucrurile pe care le facem nu sunt neapărat ceea ce ne dorim să facem, ci le facem din cauză că ne-am creat o anumită imagine de sine în mintea noastră, iar, tot în mintea noastră, ceea ce facem trebuie să corespundă acestei imagini.

M-am gândit apoi cum, de exemplu de multe ori mă abțin să-mi exprim părerea direct, pentru că o persoană diplomată găsește mereu o soluție elegantă. Adică, eu sunt (pentru că trebuie să fiu) o persoană diplomată.

Alteori sunt foarte atentă să nu-mi pierd cumpătul, pentru că în mediul de lucru trebuie să fiu mereu calmă. Adică eu sunt (pentru că trebuie să fiu) o persoană calmă.

Uneori aș vrea să fac anumite lucruri din impuls, dar mă gândesc ce ar crede lumea despre o persoană impulsivă… Nu pot să fiu o persoană impulsivă, asta ar fi ceva negativ!

Și tot așa, în fiecare zi se întâmplă să acționez conform imaginii de sine, creată de mine: fac și spun ce ar ”trebui” să facă sau să spună o persoană diplomată, calmă, cumpătată etc., conform unor caracteristici pe care mi le-am atribuit, pentru a proiecta o anumită imagine.

Ce s-ar întâmpla însă dacă aș elimina din vocabular cuvântul trebuie? Și ce s-ar întâmpla dacă aș merge chiar mai departe și aș spune pot să fiu…/îmi permit să fiu… iar aici să continui cu opusul lui trebuie: pot să fiu directă, impulsivă, pot chiar și să-mi pierd cumpătul.

Ce s-ar întâmpla dacă aș renunța la falsa imagine de sine?

Dacă (încă) nu te simți confortabil cu această abordare, îți propun câteva întrebări de introspecție, legate de ceea ce crezi tu că trebuie să fii. De exemplu:

  • Cu ce mă ajută să fiu puternic?
  • Cine mi-a spus că trebuie să fiu puternic/De unde vine ideea că trebuie să fiu puternic? Am auzit asta undeva/de la cineva sau este o convingere a mea? Ce evenimente/situații au declanșat această convingere?
  • Ce se întâmplă dacă renunț la a fi puternic?
  • Ce pot să fac dacă renunț la a fi puternic?

Dacă te gândești în urmă chiar și numai la evenimentele ultimei săptămâni, ce imagine de sine ți-ai creat și ce ai făcut pentru a satisface această imagine? Cum te influențează imaginea ta? Ce anume din tine pierzi sau nu poți exprima din cauza acestei imagini de sine?

Cum ai fi tu cu adevărat dacă ai renunța la:

  • a fi puternic
  • a ajuta pe toată lumea tot timpul
  • a fi diplomat tot timpul pentru a nu supăra pe alții
  • a spune ceva ce nu este în acord cu gândurile sau sentimentele tale
  • a fi salvatorul altora
  • a fi victima altora
  • a fi disponibil oricând
  • a fi fiul/fiica ”perfectă„
  • a avea „succes”
  • a trăi pentru copiii/părinții tăi
  • ….

Și lista poate fi completată de tine.

Ah, acum îmi dau seama că nici măcar nu te-am întrebat dacă ești de acord cu această idee J. Am presupus doar că este o experiență și un ”sindrom” comun.

Fie că ești de acord, fie că nu, te invit să împărtășești și tu experiența ta printr-un comentariu J.

Iar dacă vrei să fii tu însuți, dar nu știi de unde să începi, programează-te la o ședință de life coaching.

#antreneazatimintea #coaching #imaginedesine #cinesunteu

 

 

Îmi dai și mie feedback?

Despre feedback se scrie mereu, am mai scris și eu, însă este o temă mereu de actualitate.

În afară de acest lucru, ar fi bine să ținem cont de faptul că feedbackul nu este o unealtă strict ”corporatistă” și că se aplică în toate ariile vieții noastre și în toate relațiile noastre.

Orice reacție a celuilalt la ceea ce spunem sau facem este feedback pentru noi – reacțiile sunt un barometru în funcție de care ne putem calibra (sa re-calibra) pentru a fi pe aceeași lungime de undă cu celălalt.

Mai mult decât atât: de obicei se vorbește despre feedback doar între adulți. Însă ca părinți oferim copiilor noștri și primim de la ei feedback în permanență.

Practic putem spune că în orice moment al zilei petrecut singuri sau în compania altora, primim sau oferim feedback. Chiar și atunci când suntem singuri ne oferim feedback – prin ceea ce gândim legat de ceea ce s-a întâmplat sau urmează să se întâmple.

Însă cum facem ca feedbackul pe care îl oferim să nu fie doar o părere aruncată în vânt sau doar o convingere de care ne încăpățânăm să ne agățăm sau s-o impunem altora (chiar și copiilor sau partenerilor noștri)?

Cum facem ca feedbackul să fie perceput într-un mod pozitiv, și chiar dacă nu se ține cont de el, să dea măcar de gândit și să ofere o nouă perspectivă?

Cum facem ca feedbackul pe care îl dăm să ofere persoanei libertatea de a alege ceea ce este ”bine” sau ”corect” pentru ea?

Cum facem ca feedbackul oferit copiilor sau adolescenților să nu îi îngrădească, să nu le afecteze modul natural în care se exprimă?

Cum facem ca feedbackul pe care îl oferim partenerului să nu-l jignească sau să îl limiteze, să nu-l facă să se simtă judecat sau acuzat?

Și, cum facem ca feedbackul pe care îl oferim să ne ofere nouă siguranță și pace interioară și să putem da dovadă de înțelegere, flexibillitate și răbdare?

Multe întrebări, nu-i așa? Și sigur ți-ar plăcea să ai o rețetă general valabilă pentru toate situațiile, una care să mulțumească pe toată lumea?

Îți ofer aici o formulare care, dintre toate modurile de a oferi feedback întâlnite până acum mi-a plăcut cel mai mult:

Îmi place la tine că/cum ……………………., iar dacă ai fi mai/ai face X lucru/ai face mai mult/mai puțin ……………………., te-ar ajuta să……………… .

Mie mi se pare o formulă win-win, ție?

Pe de o parte îmi exprim părerea, spun ce simt și ce este important pentru mine, pe de altă parte las celuilalt libertatea de a alege dacă sau în ce măsură ține cont de feedback și face acele lucruri pe care i le propui.

Te invit să testezi și tu acest mod de a oferi feedback și să ne spui cum a funcționat.

“Nu există eșec, doar feedback.”

Richard Bandler

Dacă ți-a plăcut acest articol, îți mulțumesc pentru like și share și te invit să urmărești în continuare blogul.

#feedback #antreneazatimintea #facevapentrutine

#

 

 

 

 

 

Semnat, sigilat, livrat sau cum să eliminăm obiceiul de a eticheta

 

În conversațiile între colegi, cunoscuți sau în familie de multe ori auzim cuvinte ca: rigid, prost, fraier, încăpățânat, necioplit, nehotărât și multe alte descrieri ale unor persoane cu care am avut sau nu de-a face în mod direct.

Te-ai gândit vreodată ce te face să  spui asemenea lucruri sau să susții pe cineva care o face?

Iată câteva motive la care te invit să reflectezi:

  1. Te simți acceptat – de vreme ce ești de acord și ”pe aceeași lungime de undă” cu cel care spune povestea, el/ea trebuie să te placă, nu-i așa?

 

  1. Te simți superior/te valorizezi – doar cel despre care vorbești este tot ceea ce tu nu ești (teorie valabilă doar în mintea ta!), tu ești mai bun, mai înțelegător, mai flexibil, de acord?

 

  1. Te simți îndreptățit – etichetarea este susținută de un ”motiv întemeiat” (teorie valabilă doar în mintea ta!), așa că te simiți perfect ”îndreptățit” să spui acele lucruri despre cealaltă persoană, corect?

 

De ce spun ”doar în mintea ta”? Pentru că în realitate acestea sunt doar iluzii, concepte, justificări pe care le folosim pentru a ne justifica nouă înșine faptul că avem dreptul la aceste opinii.

De fapt ce spun aceste etichetări despre noi? (Este irelevant dacă acele persoane sunt sau nu așa, ba mai mult, este necesar să diferențiem între a fi și a se comporta).

De fapt ele spun că noi suntem (adică ne comportăm) întocmai așa cum îi etichetăm pe ceilalți: dăm dovadă de inflexibilitate, căci nu suntem dispuși să abordăm și alt punct de vedere, arătăm încăpățânare, susținând sus și tare un lucru fără a ști uneori care este adevărul, trăim în nehotărâre, căci nu ne putem hotărî între a fi congruenți și a fi acceptați de către ceilalți etc.

Ce putem face și cum putem deveni într-adevăr mai buni?

  1. Fii conștient că un comportament nu definește o persoană

Atunci când poți vedea acest lucru, vei putea să spui și să înțelegi că acea persoană a avut un comportament neadecvat într-un anumit moment sau într-o anumită situație, comportament influențat de anumiți factori și care nu o definește.

”Ești prost” nu este același lucru cu ”te-ai comportat ca un prost”.

Astfel poți renunța la ”ștampilă”.

 

  1. Fii curios în loc să iei totul ”de bun”

Multe situații din viața noastră se pot rezolva prin adresarea întrebărilor adecvate în situația adecvată.

Fii curios și află tot ce poți despre o situație sau o persoană, privește totul din afară, ca un observator neutru și astfel nu vei mai simți nevoia să semnezi și să sigilezi ”pachetul”.

 

  1. Fii cinstit cu tine și recunoaște ce obții prin etichetarea celorlalți

Nevoile pe care le identifici în spatele propriului tău comportament pot fi îndeplinite și în alt mod, într-un mod pozitiv, constructiv.

Găsește alte modalități prin care să-ți îndeplinești aceste nevoi și să-ți servești ție însuți.

 

Dacă ai și tu un obicei care nu-ți place, pe care vrei să-l schimbi, înscrie-te la atelierul ”Cum să schimbăm un obicei neplăcut” din 22 septembrie din Brașov.

 

Te aștept cu drag să fim flexibili și să explorăm și alte posibilități!

Înscrierile se fac prin e-mail: tctransformational@gmail.com

 Dacă ți-a plăcut acest articol like și share pentru prietenii tăi.

 

#antreneazatimintea #atelieredetoamna #obiceiuriproaste #fiiobservatorultau

Butonul de panică

Ți s-a întâmplat vreodată să auzi cuvinte (indiferent de către cine au fost spuse) care ți-au trăit sentimente, emoții sau senzații extrem de neplăcute? Poate a fost doar intonația unui cuvânt, care te-a făcut să reacționezi rigid/agresiv sau te-a făcut să ridici un zid în jurul tău? Iar apoi să respingi orice s-a spus după aceea, sau să nici nu mai oferi șansa persoanei din fața ta să-și termine ideea?

Poate că nu a fost vorba despre ceva ce s-a spus, poate a fost doar un gest sau un anumit comportament care ți-a adus aminte de o situație extrem de neplăcută și te face acum să retrăiești aceleași emoții și să manifestezi aceleași comportamente ca atunci?

În asemenea momente s-a activat o rană emoțională pe care o porți în interiorul tău. Ai și tu un buton pe care alții reușesc să apese iar tu intri în ”panică”? Ce se întâmplă cu tine în astfel de situații?

Rănile dor, iar noi găsim mereu o cale de a face lucrurile, prin care credem că evităm durerea: fugim din încăpere trântind ușa, pentru că ”nu mai suportăm” ce auzim, închidem telefonul din același motiv, răspundem la fel de agresiv, crezând că astfel preluăm controlul asupra situației, când în realitate nu facem decât să adâncim rana…

Pe lângă faptul că trebuie să ne îngrijim de rănile noastre emoționale, pentru a scăpa de butonul de panică, este la fel de necesar să recunoaștem când butonul activează panica în celălalt.

Așa vom putea înțelege anumite reacții ale sale și vom putea lua decizii înțelepte privind modul în care interacționăm cu acea persoană.

”Pentru vindecarea corpului emoţional […] trebuie să deschidem mai întâi rănile şi să le curăţăm, să punem pe ele un remediu si să le păstrăm curate până când se vindecă de la sine.

Dar cum putem deschide aceste răni? Vom folosi drept bisturiu adevărul. Cu 2.000 de ani în urmă, unul dintre cei mai mari Maeştri ai umanității ne-a spus: “Şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi”.

 Adevărul este precum un bisturiu, căci deschiderea rănilor şi descoperirea tuturor minciunilor este un proces foarte dureros. Rănile corpului nostru emoţional sunt acoperite de sistemul nostru de negare, de sistemul de minciuni pe care l-am creat pentru a ne proteja aceste răni. Dacă ne vom privi rănile prin ochii adevărului, ele vor sfârși prin a se vindeca.

Putem începe prin a practica adevărul cu noi înşine. Atunci când ești sincer cu tine însuţi, începi să vezi lucrurile aşa cum sunt, nu aşa cum ai vrea să fie.”

Arta de a iubi – Don Miguel Ruiz

O rană emoțională necurățată se va adânci ori de câte ori cineva va apăsa ”butonul de panică”. Până nu am rezolvat și curățat ce se întâmplă în interiorul nostru, vom rămâne sclavii butonului și nu vom cunoaște adevărul – nici al nostru, nici al celorlalți.

Ce înseamnă adevărul de fapt?

Să conștientizăm care este rana, să conștientizăm că ceea ce au făcut alții nu a avut de-a face cu noi, ci cu ceea ce sunt/cred ei, să ne schimbăm perspectiva asupra acelor situații, să schimbăm semnificația pe care am dat-o acelor situații și să ne eliberăm de ele.

Nu am să intru în detalii referitor la cum (prin ce metodă) alege fiecare să treacă prin acest proces.

Un prim pas/ajutor ar putea fi cartea Lisei Bourbeau – Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine și auto-observarea.

Dacă încă nu ești sigur ce se întâmplă cu butonul de panică, gândește-te doar că aproape fiecare dintre noi are unul la fel cu al tău, care îi declanșează anumite emoții, trăiri și comportamente.

Îți va fi mai ușor să înțelegi de ce el/ea face ceea ce face și să nu iei lucrurile personal.

Dacă ți-a plăcut acest articol like & share și urmărește pagina noastră de facebook.

#antreneazatimintea #raniemotionale

 

 

 

Actorii și rolurile din viața ta

Acum ceva vreme am participat la un atelier în care unul dintre exerciții a fost să ne notăm pe bilețele post-it toate rolurile pe care le îndeplinim în viața noastră, apoi să le lipim pe noi și să umblăm așa prin încăpere (îmi amintesc cum eram care mai de care mai țanțoși, cu bilețelele galbene lipite pe noi, arătând întregului auditoriu minunatele noastre roluri. Mă simțeam chiar mândră că reușisem să găsesc atâtea!).

Partea a doua a exercițiului a fost să ne notăm toate rolurile pe care am vrea să le îndeplinim/trăim în viața noastră, dar, dintr-un motiv sau altul încă nu am făcut-o. Pentru toți deja se adunaseră în jur de cel puțin 10-20 de bilețele mâzgălite cu fel de fel de roluri normale, năstrușnice sau plictisitoare.

Închipuie-ți, 20 de roluri, pe care le îndeplinim aproape zilnic: mamă/tată, bunic/bunică, coleg, angajat, sfătuitor, prieten/prietenă, visător, liber-profesionist, partener de viață sau de afaceri, trainer, educator, profesor, scriitor, organizator de vieți sau de evenimente, artist, terapeut … și câte și mai câte.

Și cât de mândri suntem de ele, nu-i așa? Mai ales când ne auzim glasul copilului strigându-ne ”mami!”, sau când cineva ne spune ”ești un prieten bun”, sau atunci când ne semnăm într-un e-mail: ”trainer”/”artist”/”scriitor” …

Unde vreau să ajung de fapt?

În primul rând, la ideea că ne limităm singuri, gândindu-ne mereu la ceea ce suntem și nu la ceea ce am putea deveni. Câți dintre noi visează cu adevărat la alte roluri pe care le-am putea avea, ca de exemplu acela de om fericit/liniștit/mulțumit?

Apoi, îmi amintesc un interviu cu un coleg, care, întrebat fiind dacă munca lui este pasiunea lui, mi-a spus că ”ceea ce facem [meseria] ne definește ca oameni”.

Asta ar însemna, în al doilea rând, că ne-am identificat cu rolul nostru. Că tot ceea ce facem noi sau vedem în alții, o facem prin prisma unui singur rol (în cazul acesta meseria) pe care ni l-am asumat.

Poți să-ți închipui în acest caz, cum ai privi un îngrijitor sau o femeie care face curățenie? Cum ai privi un artist sau un ”corporatist”? Cum ai privi o femeie în vârstă, fără multă școală, care toată viața ei a crescut copii și a avut grijă de familia ei?

Și acum poate te întrebi cum rămâne cu rolurile și actorii din viața noastră.

Te-aș întreba așadar pe tine: Tu te identifici cu rolurile tale? Trăiești doar pentru și prin ele? Exiști doar ca părinte și manager? Exiști doar ca artist?  Și cum îi judeci pe cei care nu îndeplinesc aceleași roluri ca și tine?

Pentru mine rolurile pe care le ”jucăm” în viața noastră sunt părți ale noastre, care formează întregul care suntem de fapt. Așa cum în interiorul nostru avem părți diferite – o parte organizată și una haotică, o parte iubitoare și o parte agresivă etc.- , la fel ne asumăm în exterior diferite roluri, care ar trebui integrate, acceptate și folosite în auto-cunoaștere și creștere, nu pentru a ne limita sau a ne identifica cu ele.

Iar cuvintele cheie cu care te las, legate de rolurile pe care ni le asumăm, sunt acceptare, integrare, flexibilitate, înțelegere, creativitate.

Like și share pentru prietenii tăi și urmărește-ne în continuare dacă ți-a plăcut acest articol.

 #antreneazatimintea #25augustautosabotaj #autsabotajbrasov

 

 

 

 

De unde știu când mă auto-sabotez

Cu siguranță ai auzit de multe ori această expresie și înțelegi că înseamnă ”să-ți pui singur bețe-n roate”, însă poate nu te-ai gândit la modurile concrete în care faci acest lucru.

Dacă ți-ai propus vreodată, după vorba proverbului, să fii ”și frumoasă și deșteaptă și devreme acasă” (valabil și pentru domni), dar cumva nu ai reușit, este posibil să-ți fi pus singur bețe în roate.

Iată câteva moduri de auto-sabotaj pe care le-am descoperit pe propria mea piele și pe care le împărtășesc cu tine:

Mă auto-sabotez când nu îmi ascult instinctul

De multe ori, avem câte un ”impuls” de a face ceva, de a spune sau cere ceva etc. (nu mă refer aici la impulsurile izvorâte din frică, furie sau nemulțumire, rușine și așa mai departe). Poate ai vrut să ajuți pe cineva și te-ai răzgândit în ultimul moment, poate ai vrut să suni pe cineva, pur și simplu pentru a-l întreba ce face, dar până la urmă nu ai făcut-o.

 

Mă auto-sabotez când nu îmi ascult corpul

Corpul nostru este mai inteligent și știe să ne transmită semnale. Uneori acestea sunt semnale de alarmă pe care noi le ignorăm. Ca de exemplu, ai vrea să te odihnești, pentru că ți se închid ochii, sau simți că nu mai ai putere, dar mereu se găsesc lucruri ”importante” de rezolvat sau oameni de ”ajutat”.

 

Mă auto-sabotez când amân lucruri într-adevăr importante

Atunci când ceva este cu adevărat important pentru tine, dar inventezi mereu scuze și motive care aparent îți stau în cale și amâni să faci acele lucruri, atunci te auto-sabotezi.

 

Mă auto-sabotez când mi-e rușine să fac ceva sau de un lucru pe care l-am făcut

Rușinea, ca și vinovăția nu au niciun rol pozitiv în viața noastră. Ce rost are să mă simt rușinat sau vinovat pentru ceva ce deja s-a întâmplat (lucru pe care nu-l mai pot schimba) sau ceva ce încă nu s-a întâmplat (lucru pe care nu-l pot controla). De obicei asociez aceste simțiri cu o semnificație sau interpretare anume pe care o dau unui eveniment, unei situații sau unei persoane, dar care este închipuită și nu are de-a face cu realitatea!

Rușinea și vinovăția ne țin pe loc, astfel că ne auto-sabotăm.

 

Într-un cuvânt, de câte ori fac ceva ce este împotriva mea, ce mă împiedică să evoluez, din orice punct de vedere, mă auto-sabotez.

Eu cred că originea și cauza acestui fenomen este una singură. Iar despre acest lucru te invit să afli mai multe la atelierul din 25 august, în care vom vedea concret cum poți să te oprești din auto-sabotaj.

Te poți înscrie aici, sau ne poți trimite un mesaj pe pagina noastra de facebook.

Până ne întâlnim, fii atent la modurile în care te pui singur în calea ta.

#25augustautosabotaj #antreneazatimintea

Ce am de învățat de la persoanele ”dificile” din viața mea?

De câte ori nu te-ai plâns, din cauză că cineva din viața ta, fie apropiat sau mai puțin apropiat, este o persoană „dificilă”?

Ba nu vine la timp, ba nu se ține de cuvânt, ba face orice doar ca să-ți pună ție bețe-n roate, ba nu înțelege deloc punctul tău de vedere, ba nu acceptă ce i se oferă, ba vrea mai mult când ”nu se poate”, ba e ”căpoasă” și o ține numai pe-a ei etc.

Și mai mult decât atât, poate vorbești cu alte persoane despre această persoană dificilă și ele îți spun că nu este deloc așa… Și încep chiar să-ți enumere calitățile ei! Incredibil, nu-i așa?

Și acum înapoi la întrebarea ce am de învățat de la persoanele dificile din viața mea?

Să aflăm întâi de toate ce anume te deranjează și ce trezește acest lucru în tine. Persoana dificilă pe acre o cunoști s-ar putea să:

  • ceară întotdeauna ce vrea – te deranjează, și tu vrei multe lucruri, dar acestea nu se pot realiza!
  • nu negocieze compromisuri – te deranjează, și tu ai valorile și principiile tale, dar cine ține cont de ele?!
  • fie prea agitată – te deranjează, vine și îți strică ție liniștea și devii și tu agitat, nu te mai poți concentra!
  • aibă ”pretenții” – te deranjează, ție cine îți face toate mofturile?
  • să întârzie – te deranjează, tu nu ai timp de pierdut! Ești important/ă în viața ta și timpul tău este prețios!

Cred că ai prins ideea –  este vorba despre cum ai vrea chiar tu să fii, ce ai vrea chiar tu să faci, dar nu crezi că este posibil sau nu ai curaj.

Iată o altă perspectivă asupra situațiilor de mai sus.

Cine cere ce vrea este asertiv. Cine nu negociază compromisuri are o viziune foarte clară asupra rezultatului pe care vrea să-l obțină. Cine este agitat este agitat din cauza propriilor sale gânduri și acestea nu au nicio influență asupra ta/legătură cu tine. Tu singur cauți agitația pentru că ai nevoie de puțină dramă. Cine are pretenții se respectă, poate tu nu te respecți pe tine însuți?

Iată cum persoanele ”dificile” de fapt îți spun lucruri despre tine. Este nevoie doar să le ”asculți” și să-ți oferi cu răbdare șansa de a privi lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Un alt lucru la care ai putea reflecta este că fiecare dintre noi are dreptul să facă ce crede că îi este benefic și să ceară ceea ce are nevoie să primească. Acesta este și dreptul tău! Tu alegi dacă te folosești de el sau nu. Reacțiile tale la asemenea persoane ”dificile” sunt de asemenea alegerea ta.

Like și share dacă ți-a plăcut și urmărește în continuare blogul nostru.

#25augustautosabotaj #antreneazatimintea

 

Dacă e luni, e coaching

Pentru că există încă multe întrebări despre coaching, postările de luni vor fi dedicate explicațiilor legate de această metodă de auto-cunoaștere.

Astăzi vorbim despre rezultatele obținute prin coaching.

Când vorbim de life coaching și de rezultatele obținute de un individ, este important de știut că acestea depind în cea mai mare măsură de client. Coachul trebuie la rândul lui să fie competent, să știe să ghideze clientul pe parcursul acestui demers.

Gândiți-vă de exemplu la un părinte și copilul său, făcând zi de zi lecții împreună, pentru obținerea unei note mai mari, a unui rezultat mai bun, trecerea unui examen etc.

Pe de o parte există un program și o strategie de învățare și dedicarea părintelui, efortul pe care acesta îl depune, susținerea pe care o oferă, faptul că dă naștere în copilul său unor abilități și conștientizări noi etc.

Pe de altă parte intră în joc nu doar inteligența și capacitatea mentală a copilului, puterea lui de a analiza, conceptualiza etc., dar mai ales motivația lui intrinsecă – copilul mereu întreabă ”la ce mă ajută, ce obțin eu din chestia asta, cu ce mă ajută, ce se întâmplă dacă nu o fac?”, nu-i așa?

Disponibilitatea emoțională este un alt aspect – dacă părintele nu reușește să deblocheze niște convingeri ale copilului ca de exemplu la ce să învăț, că oricum diplomele de facultate nu servesc la nimic, nu am nevoie să învăț, am nevoie de bani, iar ca să muncesc nu îmi trebuie diplomă, oricât aș învăța, profa are pică pe mine etc., atunci, cu toate că la insistențe și cu mare efort copilul va trece mecanic prin procesul de acumulare a unor cunoștințe, nu va învăța cum să învețe și nu va folosi acele cunoștințe în viața sa, ba mai mult, se va răzvrăti și rezultatele vor fi mai puțin decât satisfăcătoare.

Dacă ai copii s-ar putea să te regăsești în acest scenariu. La fel se întâmplă și în life coaching. Oricât de mult s-ar strădui un coach, dacă clientul nu este dispus să se deschidă, să se cunoască și apoi să pună în aplicare tot ceea ce a învățat, dacă va continua să perpetueze vechile tipare, (cu toate că le-a descoperit și a fost de acord că dorește să le schimbe) rezultatele nu vor fi pe măsura așteptărilor.

Cu alte cuvinte, dacă clientului îi este clar nu doar ce câștigă, dar și ce pierde, dacă aceste descoperiri și schimbările dorite sunt aliniate la valorile și convingerile sale, dacă este disponibil emoțional și disponibil să depună efortul și să investească timp, se vor vedea și rezultatele.

Dacă clientul este doar un elev silitor, care vine la fiecare oră și ia notițe, dar le lasă într-un sertar până la următoare întâlnire….. ghicește, oare ce se va întâmpla?

Dacă ți-a plăcut acest articol, urmărește-ne în continuare aici sau pe pagina de Facebook.

 

#antreneazatimintea #lifecoaching #jurnaldeganduri

 

 

 

 

Cui i-e frică de NLP?

”De ce te duci să înveți cum să manipulezi oameni?”

”Eu mă tem să stau de vorbă cu NLP-iști, că aștia te analizează pe îndelete”.

Doar două temeri exprimate de prieteni de-ai mei…

Ai și tu o teamă legată de NLP? Te-ai gândit că această teamă provine din faptul că poate știi prea puține despre ce este, ce înseamnă și cum se folosește?

Sau ți se pare prea ”la modă” și nici nu vrei să știi?

Din necunoaștere vine teama. Și atunci cel mai simplu ar fi să te informezi.

Nu am să intru în detalii istorice ale disciplinei, dar pot să-ți dau câteva idei legate de cum se comportă o pesoană care știe ce este NLP-ul și îl utilizează corect – și prin corect spun de fapt autentic și ecologic.

– pur și simplu te simți confortabil în prezența ei

-obține ce își dorește, dar în același timp îți acordă același drept – adică negociază ”win-win”

-înțelege de ce faci anumite lucruri, de ce spui anumite lucruri, dar , nu te va critica, nu va încerca să te schimbe și nu te va eticheta

-îți va da feedback într-un mod care te va bucura și într-un mod prin care vei simți că ai aflat informații utile despre tine

-comunică ”pe limba ta”

-te face să te simți auzit și înțeles

-nu-ți va spune că face aceste lucruri pentru că știe ce este și cum funcționează NLP

Așadar, legat de orice teamă, nu doar de teama de NLP și a efectelor sale, îți propun ca întotdeauna să te informezi și să verifici în ce măsură temerile tale sunt justificate.

De ce ți-e teamă acum și cum ai putea să te informezi legat de ceea ce te frământă?

Like și share dacă ți-a plăcut și poate fi util și prietenilor tăi.

#antreneazatimintea #lifecoaching #jurnaldeganduri