De ce nu mai “funcționăm” cum trebuie?

Poate ai auzit și tu sintagmele ”ia decizii din inimă” sau ”iubește-te pe tine”, dar te-ai întrebat vreodată de ce?

Poate ți s-a spus ție sau ai spus tu la rândul tău lucruri precum ”nu mai fii așa sensibil/ă” sau ”nu mai despica firul în patru (=nu mai fii așa rațional) sau ”lasă-ți emoțiile la ușă”.

Observi poate că vorbim despre suflet (inimă), emoții (”sensibilitate”) și gânduri sau comunicare (”rațional, raționalizare”).

Atunci când ți se pare că cineva este prea sensibil sau supra-reacționează (vezi engl. ”overreact”), adică arată emoții pe care tu le consideri exagerate, probabil că emoțiile sale sunt mai puternice și primează asupra sufletului sau rațiunii, iar acesta este modul său de ”funcționare”, în baza emoțiilor fără a raționaliza prea mult ceea ce simte.

Când cineva analizează toate detaliile, vrea să ”acopere” toate unghiurile, să nu-i scape nimic sau să controleze totul, probabil își bazează existența pe gânduri, pe rațional, lăsând la o parte emoțiile.

Nu este vorba acum de a eticheta sau de a judeca modul de a fi al fiecăruia. Este vorba doar despre a pune trei întrebări: ce crezi că s-ar întâmpla dacă emoțiile ar fi filtrate prin gânduri și ar fi comunicate/transmise astfel încât cel din fața ta să poată înțelege ce simți? A doua: ce crezi că s-ar întâmpla dacă ai lua tirada ta de gânduri și ai aduce-o în contact cu emoțiile tale?

Și oare unde anume în corpul nostru se produce această ”filtrare”?

Cercetările din ultimii ani despre creierul și inima arată că inima noastră (și nu creierul, cum s-a crezut înainte) este cel mai mare centru energetic din corp! Nu te-ai întrebat de ce?

Chiar dacă anatomic ea nu este plasată chiar în centrul corpului, din punct de vedere al centrilor energetici (chakre) ea se află în centru, chakrele din partea inferioară a corpului nostru ținând de emoțiile noastre, iar chakrele din partea superioară ținând de rațional, comunicare și conștiință.

Astfel că nu întâmplător inima este centrul tuturor lucrurilor: inima este punctul în care se întâlnesc emoțiile și raționalul nostru. Este punctul în care trăim sentimente și iubirea de sine, este punctul în care ”funcționăm” perfect.

Dar acest lucru se întâmplă doar dacă noi îl facem în mod conștient. Nu este un automatism al corpului sau al ființei noastre. Este un exercițiu pe care îl putem deprinde cu răbdare și persistență.

Și de ce ai vrea să faci lucrul acesta?

Îți dau doar câteva exemple, în care s-ar putea să te recunoști: ca să nu te mai enervezi când cineva face ceva ce nu-ți convine și nu ai curajul să spui nimic, ca să-ți asculți ”stomacul” când iei decizii, nu să-l ignori și după aceea să te plângi că ”ai avut tu așa un sentiment că nu o să se termine bine treaba asta”, dar nu ți-ai ascultat vocea interioară, ca să te apropii cu adevărat mai mult de cei dragi și nu doar să le dai sfaturi din ”experiență” (rațional) și așa mai departe.

Poate nu întâmplător termenul ”inteligență emoțională” conține tocmai acește două cuvinte – pentru că exact despre asta este vorba: despre a îmbina ”inteligența” (raționalul/conștiința) cu ”emoționalul”, astfel încât să trăim o viață echilibrată, integrând toate elementele și resursele noastre interne cu care am fost ”dotați” și mai ales, pentru a trăi cu acord intern, adică să fim noi înșine de acord în noi și cu noi în ceea ce facem, spunem și simțim. Adică, să funcționăm cum trebuie, în armonie cu noi înșine.

Mai jos găsești o diagramă (întocmită de dr. Edith Kadar) care ilustrează în mod  schematic ceea ce spune articolul.

 

de ce nu functionam

Spune-ne dacă ți-a plăcut acest articol. Dă like și share și urmărește în continuare blogul și evenimentele TCT. Mulțumim!

#antreneazatimintea #coachingindelta #iesidincutie

Advertisements

Oamenii se schimba?

Ti-ai pus si tu intrebarea aceasta? La ce concluzie ai ajuns?

Lupul isi schimba parul, dara naravul ba

Oamenii nu se schimba niciodata

sau

Oamenii se mai schimba?                            

 

Probabil ca fiecare dintre afirmatiile de mai sus este adevarata.

  • Nul/Nu o mai recunosc
  • Parca e alt om
  • Arata cu totul altfel
  • Nu mi-am inchipuit ca poate ajunge asa

Suna cunoscut? Daca ai spus si tu cuvintele astea despre cineva, gandeste-te la ce anume a trait acel om, in urma carei experiente de viata s-a produs acea schimbare?

 Lupul isi schimba parul, dara naravul ba.

De ce?

Pentru ca inca nu este timpul sau. Pentru ca inca nu „a dat de destule ori cu capul de pragul de sus”. Pentru ca inca nu poate intelege de ce repeta mereu aceleasi greseli. Pentru ca inca nu vede ca nu ceilalti sunt responsabili pentru situatia sa. Pentru ca inca nu stie cum sau nu vede niciun motiv pentru care sa-si asume responsabilitatea pentru actiunile sale.

 

Oamenii nu se schimba niciodata.

De ce?

Pentru ca inca nu au descoperit niciun motiv, niciun beneficiu pentru care merita s-o faca. Pentru ca inca nu sunt pregatiti sa renunte la povestea lor despre ei.

 

Uneori oamenii se mai schimba.

De ce?

Pentru ca au trait o experienta profund traumatizanta sau eliberatoare. Pentru ca inteleg si a devenit urgenta necesitatea schimbarii la un nivel profund. Pentru ca au invatat din greselile lor. Pentru ca isi doresc mai mult de la viata. Sau pentru ca viata li se pare insuportabila.

Daca o experienta a fost traita profund, in structura interna, in asa masura incat ti-a zdruncinat si spulberat o convingere (indiferent daca aceasta a fost „pozitiva” sau „negativa”), are loc o schimbare.

Cu toate ca auzim sau citim mereu, de cele mai multe ori uitam, ca un om nu se va schimba niciodata pentru alt om, oricat ai incerca sau oricat ar incerca el/ea sa te convinga ca a reusit.

Pentru ca nu este nici misiunea nici datoria si nici responsabilitatea noastra sa-i schimbam pe altii.

Misiunea si responsabilitatea noastra este fata de noi. Fata de ceea ce traim noi, fata de ceea ce decidem noi pentru noi, nu pentru altii.

Tu ce crezi? Care dintre afirmatii este adevarata pentru tine?

Lasa-ne un comentariu cu experientele traite de tine.

#antreneazatimintea #lifecoaching #iesidincutie

 

Inteligența emoțională – trend sau necesitate?

Ai observat și tu că în ultimii ani se vorbește tot mai mult despre inteligența emoțională?

Poate crezi și tu că este un ”trend”, sau că ”dă bine” să știi despre inteligența emoțională, mai ales la locul de muncă sau când mergi la un interviu.

Și chiar dacă ar fi vorba doar de un trend, și acesta se naște până la urmă din necesitate.

Iar dacă stai să te întrebi care sunt nevoile noastre cele mai mari, sau „problemele” noastre cele mai mari răspunsul va fi: RELAȚIILE. Iar la baza oricărei relații ești TU. Iar TU funcționezi în baza unor emoții pe care le-ai învățat de-a lungul timpului.

Inteligența emoțională tratează întocmai aceste teme de viață – relația ta cu tine și relația ta cu ceilalți: îți cunoști emoțiile, cum le echilibrezi, ce capacitate de adaptare ai, știi să fii empatic și să influențezi pozitiv în același timp, știi să gestionezi schimbări, conflicte și să cooperezi în echipă, ești un model pentru cei din jurul tău?

Acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care le adresează Inteligența Emoțională.

Revenind la întrebarea ”trend sau necesitate” – astăzi suntem supuși aproape în permanență situaților stresante, iar relațiile de orice natură se află mereu în prim-plan. De aceea dezvoltarea inteligenței emoționale este o necesitate și nu mai este doar un trend.

Atunci când învățăm de ce trăim anumite emoții în anumite situații, când înțelegem de unde vin ele și ce influență au asupra noastră și a celor din jur, putem începe să le ”educăm”. Putem începe să privim și să facem lucrurile mai bine, mai eficient, mai inteligent. Să ne înțelegem pe noi și să-i înțelegem pe ceilalți. Și astfel să ieșim din ”cutie”.

Cu siguranță că Inteligența Emoțională este de fapt o temă de viață, o temă permanentă și în permanentă dezvoltare odată cu noile descoperiri și cercetări privind emoțiile umane.

Așadar, dacă te interesează această temă poți găsi aici cele mai interesante cărți în domeniu.

Sau, poți participa la atelierul nostru de inteligență emoțională în luna aprilie.

Îți mulțumim pentru like și share. 🙂

#antreneazatimintea #inteligentaemotionala #iesidincutie

 

Acceptare

Mi-am dorit să încep acest articol cu un citat legat de acceptare. Însă nu m-am putut hotărî pe care să-l aleg, căci tot ce am citit este, din punctul meu de vedere, foarte adevărat.

Dar aceleași idei se regăsesc în toate aceste citate despre acceptare: îți face viața mai ușoară și te aproprie de fericire și înțelegere, nu înseamnă că trebuie să înțelegi și nu înseamnă că acceptând, renunți la ceva sau renunți cu totul; înseamnă doar că poți spune este ceea ce este și poți renunța la dramă, victimizare, asuprire, etichetare, ranchiună, furie, teamă etc.

Cum să transpui această frază în realitate?

Părinții mei sunt ceea ce sunt. Au făcut tot ce au putut pentru mine. Nu am puterea și nici dreptul să-i schimb. Sunt ceea ce sunt și îi accept așa cum sunt – nu le mai impun ce este bine sau rău pentru ei, nu le mai spun ce au de făcut, nu încerc să-i fac să vadă totul din punctul meu de vedere.

Copiii mei sunt ceea ce sunt. Nu sunt ceea ce mi-aș dori sau mi-am dorit eu să fie. Sunt entități și personalități diferite de mine. Au propriile lor dorințe și au dreptul la propriile lor experiențe. Copiii mei sunt ceea ce sunt și îi accept – nu le mai interzic dreptul la alegeri, nu îi țin legați de dorințele, mentalitățile și principiile mele de viață.

Prietenii mei sunt ceea ce sunt. Nu sunt ceea ce mi-aș dori sau mi-am dorit eu să fie. Fac propriile lor alegeri care pot sau nu pot fi benefice mie. Nu îi învinovățesc, nu le port ranchiună, nu încerc să-i „aduc pe calea cea bună”, îi accept cu alegerile lor sau renunț la ei în liniște.

Jobul meu este ceea ce este. Fie rămân la ceea ce este, fie îmi caut ceva mai potrivit din toate punctele de vedere. Nu creez conflict și dramă pentru a crea iluzia că pot să schimb structurile și mentalitățile la locul de muncă.

Relațiile mele sunt ceea ce sunt. Nu sunt ce mi-aș dori să fie. Oamenii sunt ceea ce sunt, au dreptul să-și schimbe părerile, deciziile, convingerile etc. Accept relațiile în care sunt și la care am contribuit, fac un efort personal și conștient să le schimb în bine sau renunț la ele în liniște.

Corpul meu este ceea ce este. Nu îmi cumpăr haine pe care mi-aș dori să le pot îmbrăca. Nu mă rușinez de el.

Eu sunt ceea ce sunt. Atât am putut până acum și e ok.

Și ca ultim gând, care să cuprindă toate aceste situații aș încheia cam așa: Responsabilitatea mea este să lucrez la partea mea de relație, la mentalitățile, convingerile și rănile mele, astfel încât ceea ce sunt eu să se reflecte în relațiile mele, în munca mea, în copiii și părinții mei.

Un an nou cu acceptare vă doresc!

 

 

 

Detașare nu înseamnă lipsă de iubire, egoism sau nepăsare

De câte ori nu ai stat de vorbă cu un prieten sau cunoscut care ți-a spus că suferă din dragoste?

De câte ori nu ai ascultat povești pline de dramă despre despărțiri care nu se mai terminau, relații în care învinovățirile sau reproșurile erau la ordinea zilei?

Sau poate că ai trăit chiar tu asemenea experiențe?

Sau poate ai auzit ”vorbe înțelepte” precum: așa e în dragoste (adică există suferință), dacă iubești suferi, când te implici suferi…

Sau poate te afli pe cealaltă parte a baricadei, unde ți se spune că ”nu știi să iubești”, sau că nu iubești, sau că ești prea detașat, sau că nu te-ai implicat destul, sau că nu ai vrut ”să te așezi”.

Ce-i cu atâtea întrebări, mă întrebi?

Pentru a-ți putea propune aici ideea de ”detașare” și înțelesul pe care îl atribui acestei atitudini.

După vorba ”câte bordeie, atâtea obiceie”, fiecare dintre noi poate avea o definiție proprie pentru detașare și probabil diferită față de cea a altcuiva.

Așadar, cum se leagă până la urmă dragostea, iubirea, suferința, implicarea cu detașarea?

Răspunsul meu, așa cum înțeleg eu atitudinea detașare este simplu:

 

Detașare nu înseamnă lipsa iubirii.

Detașare nu înseamnă lipsă de implicare.

Detașare nu înseamnă egoism sau nepăsare.

 

Atașamentul pentru mine implică o fixare excesivă asupra unui rezultat final, asupra unui anumit curs/mers al lucrurilor, controlul asupra altor persoane sau situații.

Atașamentul sunt ”scenaritele” pe care mi le fac înainte încă de a avea toate datele unei probleme.

Atașamentul mă ține într-o stare permanentă de încordare sau, dusă la extrem, chiar de încrâncenare.

Detașarea este opusul lucrurilor descrise mai sus.

 

Cum pot fi detașat și în același timp să iubesc?

În orice fel de relație, tuturor ne plac etichetele de ”loialitate”, ”încredere”, ”iubire”, ”implicare” și ”respect”.

Problema este că atunci când am așteptări ca acestea să fie îndeplinite, vorbesc despre moduri de atașament.

Nu mă înțelege greșit, nu spun că aceste lucruri nu sunt valoroase. Însă cred că modul prin care le obținem este să nu le cerem, să nu credem că le ”merităm”, să nu le așteptăm automat din partea celorlalți, cu alte cuvinte să ne detașăm de ele.

Căci ce ne facem atunci când cineva ”nu ne mai este loial”, când ”ne înșală încrederea”, când ”nu se implică” sau ”nu ne respectă”? Creăm o mică dramă, nu-i așa? O dramă în care încercăm să ne justificăm importanța de sine, o dramă în care ”ei” sunt vinovați.

Cum ar fi dacă, în orice relație aș fi detașat?

Cum ar fi să am capacitatea, puterea și înțelepciunea de a mă cunoaște în primul rând pe mine și de a avea încredere în reacțiile mele, știind că ele mă vor susține în mod pozitiv în orice situație?

Cum ar fi să am acea liniște interioară care îmi dă încrederea că indiferent ce se va întâmpla în acea relație, va fi spre binele meu?

Detașarea în relații o mai înțeleg și ca pe abilitatea de a nu rumina zile, săptămâni sau luni în șir asupra unei relații care nu a decurs după cum mi-aș fi dorit eu, eliminând astfel eticheta de ”suferință”.

Mai înțeleg prin detașare acceptarea altor păreri, a altor puncte de vedere, fără a mă transforma în victimă, persecutor sau salvator și fără a ține morțiș să-l conving pe celălalt de dreptatea mea.

Și mai înțeleg prin detașare că este o.k. să renunț la control și la nevoia de a controla totul într-o relație (ceea ce oricum este imposibil).

 

Cum pot fi detașat de obiectivele mele și în același timp să le urmăresc?

Din ce în ce mai des și mai agresiv suntem bombardați de ideea că este musai să avem un obiectiv sau mai multe, pe care să le urmărim în viață. De acord.

Însă acest lucru nu înseamnă că trebuie să înlătură totul din calea mea pentru a atinge acele obiective. Nu înseamnă nici să las viața să treacă pe lângă mine, pentru a mă focusa pe obiectiv, căci, după cum a spus John Lennon, ”viața se întâmplă când tu ești ocupat cu alte lucruri”.

Prin detașare înțeleg capacitatea de a avea încredere în propriile forțe și în forța divină (indiferent cum aleg s-o numesc) și în finalitate, în faptul că obiectivul meu va fi atins.

În același timp, detașarea îmi acordă o anumită flexibilitate, prin care mă pot repoziționa față de obiectivul meu. Este capacitatea de a nu mă încăpățâna să urmăresc planul X, cu toți pașii atent planificați și să accept că există mai multe modalități de a-mi atinge obiectivul.

Detașarea înseamnă și să pot avea răbdare și să nu renunț, dacă nu am reușit să îmi ating obiectivul în întregime până la data propusă.

Până la urmă detașarea este și renunțarea la eticheta de ” om de succes”, lucru care însă nu mă împiedică să fac tot ce-mi stă în putință sau să fac lucrurile cât mai bine cu putință.

 

Așadar, înlocuiește și tu atașamentul cu detașarea, fă un test și vezi ce se schimbă pentru tine.

 

Dacă ți-a plăcut acest articol te invit la like și share pentru prietenii tăi.

#antreneazatimintea #detasare

De ce nu o să mor cu ”dreptatea” (a se citi și adevărul) în brațe

Azi dimineață, pe un post de radio, tema discuției era lucruri pe care le fac alții și care ne enervează. Aceste lucruri variau de la ticuri verbale până la alegeri personale.

Tonul discuției și mesajele erau haioase, însă am avut tot timpul senzația că moderatorii s-au situat din start în poziția, noi (cei enervați) avem dreptate, ei (cei care fac lucruri care ne enervează) greșesc.

Bineînțeles că noi avem dreptate când spunem că ticul verbal ”înțelegi” este folosit doar ca celălalt să mă facă sa mă simt prost (literalmente), de parcă nu aș înțelege. Bineînțeles că noi, cei care vorbim curat românește avem dreptate să strâmbăm nasul la englezisme.

Privind în jurul meu, văzând diferite situații sau comportamente, pot spune de asemenea, din ceea ce am observat: bineînțeles că eu știu că am dreptate, iar tu nu (pentru că nu înțelegi, nu ești destul de competent, nu ești destul de destupat la minte, nu ești destul de conștient etc.), și bineînțeles că mă simt de-a dreptul obligat să te conving și pe tine.

Bineînțeles că eu știu adevărul, iar tu nu (pentru că tu nu știi ce știu eu, pentru că tu ești la un alt nivel decât mine etc.), așa că este normal să te conving și pe tine, ba mai mult să te ”trag” până acolo sus, la mine.

Bineînțeles că eu știu că eu gândesc corect iar tu gândești greșit (pentru că nu te duce capul, pentru că tu nu ai învățat să gândești corect, pentru că tu încă nu ai reușit marile progrese pe care le-am făcut eu etc.), așa că este normal să te conving și pe tine.

Exemplele ar putea continua, însă cred că ți-ai dat seama unde bat.

Nu am să expun soluții din punct de vedere psihologic sau spiritual, căci cine se preocupă de aceste lucruri și a înțeles de ce  le face, de ce are nevoia de a-i convinge pe ceilalți de ”dreptatea” sa, probabil se preocupă și de soluții, nu-i așa?

Însă din punct de vedere pragmatic și al reacțiilor fizice, ceea ce cred că aduce cu sine o astfel de atitudine/un astfel de comportament pentru cel care îl exprimă, sunt lucruri precum:

  • Consum de energie inutil și pierdere de vreme încercând să-l conving pe celălalt
  • Stres (legat de neîmplinirea imaginii false de sine, de neacceptare etc.)
  • Dureri de cap
  • Enervare
  • Luarea lucrurilor la modul personal și deci supărare
  • Poate chiar pierderea unei relații
  • Gândire negativă la adresa celorlalți
  • Indignare
  • Tensiune în corp
  • Agresivitate (chiar și ”doar” verbală)

Doar uitându-mă la lista aceasta, îmi dau seama că eu nu vreau să mor cu dreptatea în brațe.

Ce poți face tu, în loc să încerci să-l convingi pe celălalt de adevărul sau de dreptatea ta?

Să răspunzi de exemplu cu:

Interesant punct de vedere.

Nu m-am gândit la asta.

Asta nu am știut. O să mă informez și eu.

S-ar putea să ai dreptate.

Ar fi interesant dacă…

Iar dacă și așa simți că pierzi ceva din tine, amintește-ți că tot ceea ce ai nevoie se află deja în tine și nu ai cum să pierzi acele lucruri.

Iar dacă nici asta nu te ajută, poți continua să încerci să-i convingi pe ceilalți de dreptatea ta.

#adevar #adevarulmeu #imaginedesine #antreneazatimintea #lifecoaching

 

Imaginea de sine – tu știi ce crezi cu adevărat despre tine?

Într-o discuție purtată nu demult cu un prieten am ajuns din una în alta la ideea că multe dintre lucrurile pe care le facem nu sunt neapărat ceea ce ne dorim să facem, ci le facem din cauză că ne-am creat o anumită imagine de sine în mintea noastră, iar, tot în mintea noastră, ceea ce facem trebuie să corespundă acestei imagini.

M-am gândit apoi cum, de exemplu de multe ori mă abțin să-mi exprim părerea direct, pentru că o persoană diplomată găsește mereu o soluție elegantă. Adică, eu sunt (pentru că trebuie să fiu) o persoană diplomată.

Alteori sunt foarte atentă să nu-mi pierd cumpătul, pentru că în mediul de lucru trebuie să fiu mereu calmă. Adică eu sunt (pentru că trebuie să fiu) o persoană calmă.

Uneori aș vrea să fac anumite lucruri din impuls, dar mă gândesc ce ar crede lumea despre o persoană impulsivă… Nu pot să fiu o persoană impulsivă, asta ar fi ceva negativ!

Și tot așa, în fiecare zi se întâmplă să acționez conform imaginii de sine, creată de mine: fac și spun ce ar ”trebui” să facă sau să spună o persoană diplomată, calmă, cumpătată etc., conform unor caracteristici pe care mi le-am atribuit, pentru a proiecta o anumită imagine.

Ce s-ar întâmpla însă dacă aș elimina din vocabular cuvântul trebuie? Și ce s-ar întâmpla dacă aș merge chiar mai departe și aș spune pot să fiu…/îmi permit să fiu… iar aici să continui cu opusul lui trebuie: pot să fiu directă, impulsivă, pot chiar și să-mi pierd cumpătul.

Ce s-ar întâmpla dacă aș renunța la falsa imagine de sine?

Dacă (încă) nu te simți confortabil cu această abordare, îți propun câteva întrebări de introspecție, legate de ceea ce crezi tu că trebuie să fii. De exemplu:

  • Cu ce mă ajută să fiu puternic?
  • Cine mi-a spus că trebuie să fiu puternic/De unde vine ideea că trebuie să fiu puternic? Am auzit asta undeva/de la cineva sau este o convingere a mea? Ce evenimente/situații au declanșat această convingere?
  • Ce se întâmplă dacă renunț la a fi puternic?
  • Ce pot să fac dacă renunț la a fi puternic?

Dacă te gândești în urmă chiar și numai la evenimentele ultimei săptămâni, ce imagine de sine ți-ai creat și ce ai făcut pentru a satisface această imagine? Cum te influențează imaginea ta? Ce anume din tine pierzi sau nu poți exprima din cauza acestei imagini de sine?

Cum ai fi tu cu adevărat dacă ai renunța la:

  • a fi puternic
  • a ajuta pe toată lumea tot timpul
  • a fi diplomat tot timpul pentru a nu supăra pe alții
  • a spune ceva ce nu este în acord cu gândurile sau sentimentele tale
  • a fi salvatorul altora
  • a fi victima altora
  • a fi disponibil oricând
  • a fi fiul/fiica ”perfectă„
  • a avea „succes”
  • a trăi pentru copiii/părinții tăi
  • ….

Și lista poate fi completată de tine.

Ah, acum îmi dau seama că nici măcar nu te-am întrebat dacă ești de acord cu această idee J. Am presupus doar că este o experiență și un ”sindrom” comun.

Fie că ești de acord, fie că nu, te invit să împărtășești și tu experiența ta printr-un comentariu J.

Iar dacă vrei să fii tu însuți, dar nu știi de unde să începi, programează-te la o ședință de life coaching.

#antreneazatimintea #coaching #imaginedesine #cinesunteu

 

 

Îmi dai și mie feedback?

Despre feedback se scrie mereu, am mai scris și eu, însă este o temă mereu de actualitate.

În afară de acest lucru, ar fi bine să ținem cont de faptul că feedbackul nu este o unealtă strict ”corporatistă” și că se aplică în toate ariile vieții noastre și în toate relațiile noastre.

Orice reacție a celuilalt la ceea ce spunem sau facem este feedback pentru noi – reacțiile sunt un barometru în funcție de care ne putem calibra (sa re-calibra) pentru a fi pe aceeași lungime de undă cu celălalt.

Mai mult decât atât: de obicei se vorbește despre feedback doar între adulți. Însă ca părinți oferim copiilor noștri și primim de la ei feedback în permanență.

Practic putem spune că în orice moment al zilei petrecut singuri sau în compania altora, primim sau oferim feedback. Chiar și atunci când suntem singuri ne oferim feedback – prin ceea ce gândim legat de ceea ce s-a întâmplat sau urmează să se întâmple.

Însă cum facem ca feedbackul pe care îl oferim să nu fie doar o părere aruncată în vânt sau doar o convingere de care ne încăpățânăm să ne agățăm sau s-o impunem altora (chiar și copiilor sau partenerilor noștri)?

Cum facem ca feedbackul să fie perceput într-un mod pozitiv, și chiar dacă nu se ține cont de el, să dea măcar de gândit și să ofere o nouă perspectivă?

Cum facem ca feedbackul pe care îl dăm să ofere persoanei libertatea de a alege ceea ce este ”bine” sau ”corect” pentru ea?

Cum facem ca feedbackul oferit copiilor sau adolescenților să nu îi îngrădească, să nu le afecteze modul natural în care se exprimă?

Cum facem ca feedbackul pe care îl oferim partenerului să nu-l jignească sau să îl limiteze, să nu-l facă să se simtă judecat sau acuzat?

Și, cum facem ca feedbackul pe care îl oferim să ne ofere nouă siguranță și pace interioară și să putem da dovadă de înțelegere, flexibillitate și răbdare?

Multe întrebări, nu-i așa? Și sigur ți-ar plăcea să ai o rețetă general valabilă pentru toate situațiile, una care să mulțumească pe toată lumea?

Îți ofer aici o formulare care, dintre toate modurile de a oferi feedback întâlnite până acum mi-a plăcut cel mai mult:

Îmi place la tine că/cum ……………………., iar dacă ai fi mai/ai face X lucru/ai face mai mult/mai puțin ……………………., te-ar ajuta să……………… .

Mie mi se pare o formulă win-win, ție?

Pe de o parte îmi exprim părerea, spun ce simt și ce este important pentru mine, pe de altă parte las celuilalt libertatea de a alege dacă sau în ce măsură ține cont de feedback și face acele lucruri pe care i le propui.

Te invit să testezi și tu acest mod de a oferi feedback și să ne spui cum a funcționat.

“Nu există eșec, doar feedback.”

Richard Bandler

Dacă ți-a plăcut acest articol, îți mulțumesc pentru like și share și te invit să urmărești în continuare blogul.

#feedback #antreneazatimintea #facevapentrutine

#

 

 

 

 

 

Semnat, sigilat, livrat sau cum să eliminăm obiceiul de a eticheta

 

În conversațiile între colegi, cunoscuți sau în familie de multe ori auzim cuvinte ca: rigid, prost, fraier, încăpățânat, necioplit, nehotărât și multe alte descrieri ale unor persoane cu care am avut sau nu de-a face în mod direct.

Te-ai gândit vreodată ce te face să  spui asemenea lucruri sau să susții pe cineva care o face?

Iată câteva motive la care te invit să reflectezi:

  1. Te simți acceptat – de vreme ce ești de acord și ”pe aceeași lungime de undă” cu cel care spune povestea, el/ea trebuie să te placă, nu-i așa?

 

  1. Te simți superior/te valorizezi – doar cel despre care vorbești este tot ceea ce tu nu ești (teorie valabilă doar în mintea ta!), tu ești mai bun, mai înțelegător, mai flexibil, de acord?

 

  1. Te simți îndreptățit – etichetarea este susținută de un ”motiv întemeiat” (teorie valabilă doar în mintea ta!), așa că te simiți perfect ”îndreptățit” să spui acele lucruri despre cealaltă persoană, corect?

 

De ce spun ”doar în mintea ta”? Pentru că în realitate acestea sunt doar iluzii, concepte, justificări pe care le folosim pentru a ne justifica nouă înșine faptul că avem dreptul la aceste opinii.

De fapt ce spun aceste etichetări despre noi? (Este irelevant dacă acele persoane sunt sau nu așa, ba mai mult, este necesar să diferențiem între a fi și a se comporta).

De fapt ele spun că noi suntem (adică ne comportăm) întocmai așa cum îi etichetăm pe ceilalți: dăm dovadă de inflexibilitate, căci nu suntem dispuși să abordăm și alt punct de vedere, arătăm încăpățânare, susținând sus și tare un lucru fără a ști uneori care este adevărul, trăim în nehotărâre, căci nu ne putem hotărî între a fi congruenți și a fi acceptați de către ceilalți etc.

Ce putem face și cum putem deveni într-adevăr mai buni?

  1. Fii conștient că un comportament nu definește o persoană

Atunci când poți vedea acest lucru, vei putea să spui și să înțelegi că acea persoană a avut un comportament neadecvat într-un anumit moment sau într-o anumită situație, comportament influențat de anumiți factori și care nu o definește.

”Ești prost” nu este același lucru cu ”te-ai comportat ca un prost”.

Astfel poți renunța la ”ștampilă”.

 

  1. Fii curios în loc să iei totul ”de bun”

Multe situații din viața noastră se pot rezolva prin adresarea întrebărilor adecvate în situația adecvată.

Fii curios și află tot ce poți despre o situație sau o persoană, privește totul din afară, ca un observator neutru și astfel nu vei mai simți nevoia să semnezi și să sigilezi ”pachetul”.

 

  1. Fii cinstit cu tine și recunoaște ce obții prin etichetarea celorlalți

Nevoile pe care le identifici în spatele propriului tău comportament pot fi îndeplinite și în alt mod, într-un mod pozitiv, constructiv.

Găsește alte modalități prin care să-ți îndeplinești aceste nevoi și să-ți servești ție însuți.

 

Dacă ai și tu un obicei care nu-ți place, pe care vrei să-l schimbi, înscrie-te la atelierul ”Cum să schimbăm un obicei neplăcut” din 22 septembrie din Brașov.

 

Te aștept cu drag să fim flexibili și să explorăm și alte posibilități!

Înscrierile se fac prin e-mail: tctransformational@gmail.com

 Dacă ți-a plăcut acest articol like și share pentru prietenii tăi.

 

#antreneazatimintea #atelieredetoamna #obiceiuriproaste #fiiobservatorultau

Butonul de panică

Ți s-a întâmplat vreodată să auzi cuvinte (indiferent de către cine au fost spuse) care ți-au trăit sentimente, emoții sau senzații extrem de neplăcute? Poate a fost doar intonația unui cuvânt, care te-a făcut să reacționezi rigid/agresiv sau te-a făcut să ridici un zid în jurul tău? Iar apoi să respingi orice s-a spus după aceea, sau să nici nu mai oferi șansa persoanei din fața ta să-și termine ideea?

Poate că nu a fost vorba despre ceva ce s-a spus, poate a fost doar un gest sau un anumit comportament care ți-a adus aminte de o situație extrem de neplăcută și te face acum să retrăiești aceleași emoții și să manifestezi aceleași comportamente ca atunci?

În asemenea momente s-a activat o rană emoțională pe care o porți în interiorul tău. Ai și tu un buton pe care alții reușesc să apese iar tu intri în ”panică”? Ce se întâmplă cu tine în astfel de situații?

Rănile dor, iar noi găsim mereu o cale de a face lucrurile, prin care credem că evităm durerea: fugim din încăpere trântind ușa, pentru că ”nu mai suportăm” ce auzim, închidem telefonul din același motiv, răspundem la fel de agresiv, crezând că astfel preluăm controlul asupra situației, când în realitate nu facem decât să adâncim rana…

Pe lângă faptul că trebuie să ne îngrijim de rănile noastre emoționale, pentru a scăpa de butonul de panică, este la fel de necesar să recunoaștem când butonul activează panica în celălalt.

Așa vom putea înțelege anumite reacții ale sale și vom putea lua decizii înțelepte privind modul în care interacționăm cu acea persoană.

”Pentru vindecarea corpului emoţional […] trebuie să deschidem mai întâi rănile şi să le curăţăm, să punem pe ele un remediu si să le păstrăm curate până când se vindecă de la sine.

Dar cum putem deschide aceste răni? Vom folosi drept bisturiu adevărul. Cu 2.000 de ani în urmă, unul dintre cei mai mari Maeştri ai umanității ne-a spus: “Şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi”.

 Adevărul este precum un bisturiu, căci deschiderea rănilor şi descoperirea tuturor minciunilor este un proces foarte dureros. Rănile corpului nostru emoţional sunt acoperite de sistemul nostru de negare, de sistemul de minciuni pe care l-am creat pentru a ne proteja aceste răni. Dacă ne vom privi rănile prin ochii adevărului, ele vor sfârși prin a se vindeca.

Putem începe prin a practica adevărul cu noi înşine. Atunci când ești sincer cu tine însuţi, începi să vezi lucrurile aşa cum sunt, nu aşa cum ai vrea să fie.”

Arta de a iubi – Don Miguel Ruiz

O rană emoțională necurățată se va adânci ori de câte ori cineva va apăsa ”butonul de panică”. Până nu am rezolvat și curățat ce se întâmplă în interiorul nostru, vom rămâne sclavii butonului și nu vom cunoaște adevărul – nici al nostru, nici al celorlalți.

Ce înseamnă adevărul de fapt?

Să conștientizăm care este rana, să conștientizăm că ceea ce au făcut alții nu a avut de-a face cu noi, ci cu ceea ce sunt/cred ei, să ne schimbăm perspectiva asupra acelor situații, să schimbăm semnificația pe care am dat-o acelor situații și să ne eliberăm de ele.

Nu am să intru în detalii referitor la cum (prin ce metodă) alege fiecare să treacă prin acest proces.

Un prim pas/ajutor ar putea fi cartea Lisei Bourbeau – Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine și auto-observarea.

Dacă încă nu ești sigur ce se întâmplă cu butonul de panică, gândește-te doar că aproape fiecare dintre noi are unul la fel cu al tău, care îi declanșează anumite emoții, trăiri și comportamente.

Îți va fi mai ușor să înțelegi de ce el/ea face ceea ce face și să nu iei lucrurile personal.

Dacă ți-a plăcut acest articol like & share și urmărește pagina noastră de facebook.

#antreneazatimintea #raniemotionale